Lumea în anii Războiului rece văzută de un ambasador sovietic la Washington

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Absolut fascinantă lectura celor mai bine de 800 de pagini cât numără Confesiunile unui ambasador sovietic la Washington. Carte datorată unui diplomat cu un destin excepţional, Anatoli Dobrînin, omul care a reprezentat interesele pe plan extern ale URSS în Capitala SUA din 1962 şi până în 1986. Şi care a luat parte la toate summit-urile sovieto-americane din intervalul 1955-1990.

Mai întâi ca tânăr diplomat, apoi, o perioadă îndelungată, în calitate de ambasador, iar în arcul de timp 1986-1990, ca secretar al Diviziei Internaţionale a PCUS.

În răstimpul îndelungatei perioade petrecute în serviciul diplomatic din capitala americană, Dobrînin a fost pus în situaţia de a lucra în serviciul ţării sale în vreme ce în fruntea PCUS s-au aflat Nikita Hrusciov, Leonid Brejnev, Yuryi Andropov, Konstantin Cernenko şi, în fine, Mihail Gorbaciov. Ale căror atribuţii, dar şi priceperi în desenarea politicii externe a ţării nu au fost deloc asemănătoare. Însuşi Leonid Brejnev, cel mai longeviv superior suprem al lui Dobrînin, nu a fost defel consecvent cu sine. Din motive felurite. Unul dintre ele fiind agravarea bolii. Anatoli Dobrinin a lucrat în Capitala americană în timp ce la Casa Alba s-au perindat J.F. Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter şi Ronald Reagan. Democraţi ori republicani, mai mult sau mai puţin stăpâni pe rafinamentele diplomaţiei, mai mult sau mai puţin înzestraţi ori dispuşi pentru negociere.

Dobrînin şi-a început misiunea şi aventura americană cu puţină vreme înaintea crizei rachetelor americane din Cuba, a acţionat, jucând un rol deloc minor, în perioada destinderii care, din partea americană, l-a avut drept principal promotor şi arhitect pe Richard Nixon. Care pare să fi fost cel mai simpatizat şef al Casei Albe din perioada lungii şederi în Capitala SUA a priceputului reprezentat al puterii sovietice. Dobrînin a fost un remarcabil partener de discuţie şi de negociere al celebrului Henry Kissinger pe care e evident că îl apreciază, însă nu pare să-i fi fost tocmai pe plac Zbigniew Brzezinski. Anatoli Dobrînin a “prins”, şi nu doar în calitate de martor, ci şi în aceea de evaluator şi de specialist chemat să formulize sugestii de reacţii şi atitudini evenimente de maximă importanţă. Precum asasinarea lui Kennedy, negocierile pentru dezarmare, opintelile în vederea semnării tratatelor SALT, scandalul Watergate şi succesiunea ezitantă la preşedinţie, în a cărei configurare şi-au spus cuvântul interesele electorale cu consecinţe nu tocmai inspirate ale lui Gerald Ford, războiul din Vietnam şi eforturile americane depuse în vederea unei ieşiri cât mai onorante dintr-o situaţie imposibilă, Conferinţa pentru securitate şi cooperare de la Helsinki, controversata preşedinţie a lui Carter şi atitudinea adoptată de acesta odată cu invazia sovietică a Afganistanului defel aprobată de diplomat. Dar şi sfârşitul destinderii şi radicalizarea atitudinilor anti-sovietice din prima parte, mai exact din cursul primului mandat al lui Ronald Reagan, ca şi modificările de atitudine intervenite după ce la Kremlin s-a instalat Mihail Gorbaciov. Anatoli Dobrînin a urmărit reorientările de substanţă operate de acesta, felul cum au fost ele privite şi primite în Capitala SUA, a asistat, cu nedisimulată durere, la prăbuşirea URSS. Anatoli Dobrînin a fost un observator înzestrat cu multă raţiune al acţiunilor şi faptelor conducătorilor sovietici, dar şi un critic al felului greoi în care se luau deciziile în capitala URSS, al prea marelui rol jucat de ideologie.

Găsim în cartea lui Dobrînin nenumărate pasaje în care fostul ambasador sovietic vorbeşte despre incapacitatea conducătorilor sovietici de a înţelege funcţionarea mecanismelor democratice americane. De pildă. Preşedintele SUA avea, paradoxal, mult mai multă libertate în adoptarea unor decizii prompte în planul politicii externe, o libertate cvasi-inexistentă în totalitara Moscovă unde îşi spuneau cuvântul nu numai nenumăratele căpetenii ale partidului, multe dintre ele cu o conduită încremenită în logica Războiului Rece şi a confruntării, ci şi reprezentanţii Armatei, la rându-le foarte puţin flexibili. Or, tocmai acest statut de persoană omnipotentă pe care părea că o are preşedintele SUA, îi făcea pe cei de la Kremlin să nu înţeleagă cum acţiunile şefului Casei Albe puteau fi comentate critic, cenzurate, amendate de presă şi de opinia publică americană. Relevante în acest sens şi simptomatice pentru lipsa apetitului de democraţie autentică a comuniştilor sovietici paginile pe care Anatoli Dobrînin le consacră prezentării desfăşurării, altminteri bizare, a afacerii Watergate.

Trebuie spus că nici Anatoli Dobrînin, în pofida lungii lui experienţe washingtoniene, a familiarităţi cu care circula în cele mai diferite anturaje politico-diplomatice, a prieteniilor legate cu cei ce, teoretic, erau adversarii săi ideologici, nu pare să fi fost întotdeauna chiar foarte pregătit în a înţelege rostul şi dimensiunea acţiunilor şi preocupărilor americane în privinţa respectării drepturilor omului în Europa de Est şi în SUA. Dobrînin scrutează cu ochi critic şi cu greu disimulată dezaprobare radicalizarea atitudinii anti-sovietice, odată cu venirea la putere a preşedintelui Ronald Reagan. A rămas toată viaţa un fidel al doctrinei comuniste, având însă un remarcabil simţ al flexibilităţii şi un de invidiat talent de negociator. A regretat căderea comunismului în ţara sa, nutrind sentimente nu chiar foarte favorabile la adresa felului în care a acţionat, îndeosebi după 1989, Mihail Gorbaciov. Poate că nimeni nu i-a făcut lui Anatoli Dobrînin un compliment mai mare, nimeni nu i-a recunoscut mai bine şi mai flatant însuşirile de diplomat de mare anvergură decât acelaşi Ronald Reagan. Care atunci când Dobrînin a fost rechemat în ţară s-a întrebat cu voce tare- Dar chiar e comunist?

Nu sunt chiar foarte multe referiri la România în cartea lui Anatoli Dobrînin. Totuşi, fostul diplomat sovietic respinge categoric speculaţiile potrivit cărora URSS ar fi plănuit să invadeze România, după invazia Cehoslovaciei din august 1968. Conducătorii sovietici erau destul de nervoşi din cauza atitudinii mult prea independente, poate chiar sfidătoare a lui Nicolae Ceauşescu, au dispus executarea unor manevre tactice de intimidare la frontieră, însă nimic mai mult. Fostul ambasador sovietic confirmă aserţiunea potrivit căreia fostul rebel Nicolae Ceauşescu ar fi solicitat acţiuni militare împotriva Poloniei după ce Sindicatele Solidaritatea au câştigat în primăvara lui 1989 alegerile de acolo şi au format primul guvern necomunist est-european.

Adevărată cronică a anilor Războiului rece, cartea Confidenţele unui ambasador sovietic la Washington, remarcabil tradusă în româneşte de Mihai-Dan Pavelescu, se remarcă prin simţul observaţiei, prin arta naraţiunii, prin atenţia acordată detaliului, prin minuţia portretului. Beneficiază de caracterizări atent făcute, pe lângă cei amintiţi deja, Alexander Haig (avem şi explicaţia intempestivei sale demisii din postul de secretar de Stat), George Shultz, Andrei Gromîko. Şi enumerările ar putea continua.

Anatoli Dobrînin - CONFIDENŢELE UNUI AMBASADOR SOVIETIC LA WASHINGTON; Editura Meteor Press, Bucureşti, 2016

Confidentele unui ambasador sovietic
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite