Nepotul lui Rameau

Se împlinesc 250 de ani de când Denis Diderot a pus pe hârtie prima formă a celebrului său roman în dialog „Nepotul lui Rameau“, pe care Pierre Fresnay l-a adaptat pentru scenă cu un mare succes.

Nu-mi mai amintesc dacă piesa prin care teatrul românesc modern s-a relansat la începutul anilor 1960, cu Dinică şi Moraru în rolurile principale, este aceea a lui Fresnay.

Romanul a avut o soartă care se cade menţionată. Nepublicat în timpul vieţii lui Diderot, cum n-a fost nici „Jacques, fatalistul" (început, acesta, în 1765), „Nepotul lui Rameau" iese la suprafaţă în Germania la două decenii după moartea scriitorului, graţie lui Goethe, care primise manuscrisul de la un rus (toate manuscrisele lui Diderot fuseseră expediate în Rusia, din pricini care îmi scapă) şi care îl editase în germană.

În retraducere franceză, romanul apare la Paris în 1821. Manuscrisul francez original e descoperit abia în 1891. Hegel îl citează, după ediţia germană, în „Fenomenologia spiritului", şi Michel Foucault, în „Istoria nebuniei în epoca clasică", deşi nu e vorba de o operă de filosofie, ci de una literară.

O bijuterie de o sută şi ceva de pagini

Geniul lui Diderot este incontestabil în mica scriere de o sută şi ceva de pagini, ca şi modernitatea lui. Dialogul este unul satiric, cu bătaie scurtă, împotriva clanului antifilosofilor vremii, în frunte cu un scriitor azi uitat, Palissot, care îşi bătea joc de enciclopedişti. Notele de subsol sunt obligatorii pentru cititorul actual, chiar şi din Franţa, dar ele nu împiedică textul să fie perfect accesibil în linia lui esenţială.

Diderot concepe literatura într-un mod foarte apropiat de al nostru, anticipând ambiguitatea baudelaireană a mesajului. Dialogul are ca protagonişti un filosof, alter-ego al lui Diderot însuşi, şi un personaj ciudat, real, el însuşi compozitor, ca şi unchiul mult mai celebru, al cărui nume îl poartă, cinic şi instruit, amestec de cerşetor jegos şi de dandy elegant, spunând cu nonşalanţă lucrurilor pe nume, inclusiv când e vorba de el însuşi, cabotin nelipsit de talent, colportor de anecdote picante pe seama celebrităţilor vremii, dar în stare să judece muzica şi arta cu egală fineţe.

Analiza contradicţiei dintre omul mediocru Racine şi dramaturgul genial cu acelaşi nume este de neuitat, chiar dacă informaţiile despre cel dintâi nu mai sunt astăzi creditate de nimeni, ştiută fiind sursa, Fontenelle, nepotul lui Cornei­lle.

S-a remarcat faptul că cele două voci în dialog nu se opun: ambiguitatea provine din lipsa demarcaţiei între bine şi rău, cuvenit şi necuvenit, josnic şi nobil.

Iată ce îi scria Diderot iubitei lui, Sophie Volland, cu doi ani înainte de a se apuca de roman: „Mai totdeauna ceea ce dăunează frumuseţii morale redublează frumuseţea poetică. Cu ajutorul virtuţii, nu faci decât tablouri liniştite şi reci; pasiunea şi viciul sunt cele care animă compoziţiile pictorului, poetului şi muzicianului". Înainte de Baudelaire şi Dostoievski, cine mai îndrăznise să facă o astfel de afirmaţie?

Întrebări

În postscriptum, patru întrebări nevinovate: de unde o fi luat Valéry fraza ironică la adresa romanului realist tradiţional despre marchiza care iese totdeauna pentru ceaiul de la ora cinci? „Nepotul lui Rameau" începe, cu fraza: „Că e vreme bună sau rea, obişnuiesc să fac în fiecare seară la ora cinci o plimbare la Palais Royal".

Şi ce poate fi mai caracteristic pentru stilul deloc învechit al scriitorului din secolul al XVIII-lea, decât o frază ca aceasta: „Gândurile mele sunt târfele mele"? Iată, apoi, verbul baiser, care însemna mai demult „a săruta" (înlocuit azi cu embrasser), pe obraz sau mâna, şi care are în prezent mai ales sensul de „a face sex", este propus de Rameau ca având ambele sensuri încă de pe atunci (n.r. - „il y a baiser le cul au simple et baiser le cul au figuré" - „este pupatul curului la propriu şi pupatul curului la figurat").

Dicţionarul Littré în 26 de volume recent apărut consideră că e vorba de două cuvinte, fără să indice etimologii diferite, ci doar pronunţii diferite.

În fine, nu mai ţin minte şi n-am cum să verific dacă cineva s-a gândit la „Nepotul lui Rameau" când a comentat admirabila proză a regretatului Matei Călinescu, „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter", de la mijlocul anilor 1960. Referinţă care mi se pare obligatorie.

"Geniul lui Diderot este incontestabil în mica scriere de o sută şi ceva de pagini, ca şi modernitatea lui."

"Geniul lui Diderot concepe literatura într-un mod foarte apropiat de al nostru, anticipând ambiguitatea baudelaireană a mesajului."