O descoperire: Sebastian A. Corn

Se fac (doar) cincisprezece ani de când am auzit prima dată acest nume. Îmi amintesc destul de clar secvenţa, care se petrecea în holul Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti, unde eram studentă în anul IV.

Mihai Iovănel, pe-atunci colegul meu de grupă, astăzi critic literar, îmi spune să-l citesc pe Sebastian A. Corn. Eu îi răspund râzând: „Viaţa e prea scurtă ca să-l citesc pe Sebastian A. Corn. Am alte priorităţi”. El râde, la rândul lui, ironic, dar insistă: „Citeşte-l, totuşi!”. Aroganţa şi ignoranţa din reacţia mea de atunci nu mă ruşinează acum, ci mai degrabă mă amuză. Mă scuz şi azi în propriii mei ochi, pe ideea că erau doar nişte indicii nevinovate ale unei vârste când intransigenţa era, clar, (şi) imaturitate.

Rămas multă vreme doar un nume abstract, pe care l-am „clasat” automat în cercul strâmt al SF-ului de la noi, care nu mă interesa în niciun fel, Sebastian A. Corn a căpătat o reprezentare în orizontul meu mult mai târziu. Impardonabil de târziu, aş spune acum. În anul 2000, când se petrecea scena povestită mai sus, autorul pe care destui ani m-am încăpăţânat să nu-l citesc, publicase două romane la Editura Nemira şi proză scurtă în periodice. În anul 2015, literatura lui înseamnă mult mai mult, iar Sebastian A. Corn e un nume pe care-l tot aud rostit de connaisseurs şi pe bună dreptate. Nu-l văd însă scris atât de des cât ar merita în recenzii şi cronici.  Probabil şi pentru că nu e tocmai uşor sau comod să scrii despre literatura lui.

Descoperirea am făcut-o retrospectiv, ceea ce e, poate, mai interesant. L-am citit pe Sebastian A. Corn dinspre prezent spre trecut, în ordinea inversă unei deveniri. Printre lecturi de toate felurile, printre tentaţii nesfârşite, s-a strecurat „Vindecătorul”, singurul roman pe care-l citisem atent până în 2013, când Sebastian A. Corn – pseudonimul literar al medicului Florin Chirculescu – a predat la Editura Nemira, la care debutase în volum, manuscrisul romanului „Ne vom întoarce în Muribecca”, a cărui editare am coordonat-o. Atunci a avut loc, de fapt, descoperirea. În lipsa unui cuvânt mai bun, îi spun aşa. O descoperire târzie, dar, cumva justificată. Pentru simplul fapt că am descoperit un scriitor prin cea mai bună carte a lui.

O carte care ia distanţă  faţă de orice am putea înţelege, inevitabil convenţional, prin „literatură SF”, urcând spre sfere la care nu e uşor să ajungi, o carte care nu te lasă să fii cititor leneş, nici să te adânceşti în vreo reverie molatică. În „Ne vom întoarce în Muribecca” poţi să descoperi foarte bine ce poate însemna, concret, inteligenţa literară. Roman neîncadrabil, cu multe feţe (dacă vreţi, îi putem spune „roman total”, sintagmă pe care am evitat-o însă întotdeauna din cauza impreciziei ei, sintagmă din fericire rar uzitată în discursul critic de azi), puzzle cu multe piese, joc care te răsplăteşte din ce în ce mai generos pe măsură ce le pui cap ca cap, festin pentru amatorii de plăceri literare, „Ne vom întoarce în Muribecca” are poveste (de fapt, poveşti), stil, o mare forţă şi o stranietate care o singularizează în peisajul autohton. De altfel, literatura lui Sebastian A. Corn, din comoditate şi inerţie nefericit plasată în zona SF-ului, nici nu are gen proxim în literatura noastră. „Ne vom întoarce în Muribecca”, unul dintre cele două volume publicate de autor în 2014, îmi pare dovada cea mai convingătoare. Sebastian A. Corn are cu ce să zboare la înălţime şi îi face şi plăcere – de aici această carte ce se aventurează în ţinuturi îndepărtate, debordând de subtilitate şi înfuriindu-te uneori cu inteligenţa ei afurisită, parcă mereu cu un pas înaintea ta, cititorule... Citeşte şi vei vedea. Vei vedea un scriitor mult mai bun decât mulţi scriitori străini de top, pe care editurile noastre îi publică...

Citeşte şi microromanul/ nuvela „Iovik”, unde vei vedea un alt chip al autorului: unul mai cuminte, parcă, din moment ce te trimite imediat cu gândul la Edgar Allan Poe, poate şi la Oscar Wilde sau Mircea Eliade cel din prozele fantastice. În spatele pictorului Iovik, posesor al unor puteri ieşite din comun, care sfârşeşte paradoxal, devenind păpuşa manevrată de un păpuşar, palpită un Bucureşti cu personalitate, un fel de personaj omniprezent într-o poveste ce curge fără artificii şi jocuri, fără sclipici, de o simplitate ce aminteşte, contra curentului, de alte vremuri. O poveste cu o enigmă de elucidat, scrisă de un autor care ştie ce înseamnă atmosfera, suspansul şi plăcerile literaturii în general.

Neocolită de premii, dar nici cunoscută pe cât ar merita să fie, literatura lui Sebastian A. Corn, pe care am citit-o în ordinea inversă a devenirii ei, rămâne un teritoriu de descoperit. Cititorule, deschide aceste două cărţi şi vei fi răsplătit! Citeşte-i şi volumele mai vechi, care l-au adus în atenţia lumii literare, mai mult sau mai puţin polarizate. Scriitorul îţi va arăta mai multe feţe, îţi va spune mai multe poveşti în mai multe feluri, te va provoca să urci mai sus. Unde e bine să fii pregătit pentru aerul tare. Ştii prea bine că orice descoperire pe care n-o faci e o pierdere. Nu te lăsa păcălit de eticheta „scriitor SF” – etichetele sunt înşelătoare. Dacă ai chef de aer tare, deschide aceste cărţi şi vei porni la un drum splendid. Pe deasupra, în treacăt fie spus, vei vedea că discuţia aia prăfuită „literatura – artă sau ştiinţă?” nu era doar o vorbă în vânt.