O lectură absolut obligatorie

Am acum ocazia de a consemna şi comenta încă o remarcabilă operaţiune de traducere în româneşte şi publicare (Editura Nemira, Bucureşti, 2017) a unei cărţi extrem de valoroase.

Carte ce trebuia de multă vreme să facă parte din raftul scrierilor esenţiale, raft în absenţa căruia nici măcar nu ar putea fi imaginată o bună pregătire a specialiştilor în domeniul artei teatrale. Indiferent că este vorba despre practicieni- fie ei regizori, actori sau scenografi - sau teoreticieni - critici de teatru sau teatrologi.

E vorba despre lucrarea Lecţiile de regie ale lui Vahtangov, scrisă de un Nikolai Mihailovici Gorceakov, unul dintre discipolii marelui om de teatru rus Evgheni Bagrationovici Vahtangov. Carte apărută în limba rusă în 1957 şi care ajunge în librăriile din România la exact 60 de ani de la momentul  primei sale editări.

Cartea aceasta face parte din lista recuperărilor esenţiale. Din care până acum am mai avut ocazia de a saluta publicarea celor două volume fundamentale din opera lui K. S, Stanislavski, datorată tot editurii Nemira şi traducătoarei Raluca Rădulescu, dar şi a altor două volume conţinând esenţa gândirii teatrale a lui Meyerhold care au apărut pe piaţă graţie eforturilor Fundaţiei Culturale Camil Petrescu, ale revistei Teatrul azi, ale traducătoarei Sorina Bălănescu şi ale editorului Florica Ichim.

Cazul lui Meyerhold şi al operei sale este unul cu totul aparte. În primul rând datorită destinului tragic al marelui regizor şi gânditor de teatru. Un destin care s-a prelungit şi dincolo de moartea călăului său, dictatorul sovietic I. V. Stalin, intervenită în martie 1953, dar şi după 1956, când succesorul la Kremlin al Tătucului popoarelor, N. S. Hrusciov, i-a dezvăluit în celebrul lui Raport secret abuzurile. În al doilea rând fiindcă în România stalinismului pentru eternitate (Vladimir Tismăneanu), ţară care a refuzat destalinizarea atât în vremea lui Gheorghiu-Dej cât şi în aceea a lui Nicolae Ceauşescu, reabilitările şi recuperarea moştenirii culturale se făceau cu infinită prudenţă şi după tot felul de calcule, făcute şi refăcute, în funcţie de umorile conducătorilor. Însă faptul că a fost nevoie de atâta amar de vreme pentru ca scrierile lui Stanislavski, încă din 1948 decretate a furniza fundamentul metodei oficiale de predare a artei teatrale în şcolile de specialitate din România sau cartea lui Gorceakov dedicată descrierii felului în care Vahtangov, unul dintre discipolii lui Stanislavski concepea la modul practic regia, etapele acesteia, pregătirea viitorilor profesionişti în domeniu, arta teatrală privită ca unitate de efort şi de gândire a mai multor profesii, importanţa imaginii, a scenografiei, a muzicii în teatru nu vine decât să reconfirme o ipoteză. Aceea în conformitate cu care în ţara noastră controlul ideologic a fost încă şi mai drastic decât în URSS.

Lecţiile de regie ale lui Vahtangov, cartea lui Nikolai Mihailovici Gorceakov, este un amplu exerciţiu de admiraţie. Consemnând aproape cu religiozitate întâlnirile cotidiene ale unui grup de învăţăcei cu unul dintre cei mai mari oameni de teatru din URSS, cu un pedagog desăvârşit, şi sever, şi ironic, şi mereu deschis spre întrebări, explicaţii, argumentaţii, cu un eminent cunoscător al metodei lui Stanislavski ( se pare că însuşi acesta afirma că Vahtangov îi predă mai bine metoda decât o făcea el însuşi), Nikolai Gorceakov a lăsat o mărturie vie despre ceea ce a însemnat pentru marele său maestru teatrul.

Practicienii găsesc în cele patru mari secvenţe ale cărţii - Primele lecţii, Lecţiile continuă, Trecem la regie, Prinţesa Turandot - şi în Concluzii mai mult decât un îndreptar, un manual, o explicaţie creatoare a felului în care poate fi transpusă atât în formarea viitorilor profesionişti ai teatrului, fie ei actori, regizori, scenografi metoda stanislavskiană. În vreme ce criticii pot să înveţe ceea ce trebuie să urmărească atunci când se află în sala de teatru spre a evita evaluarea impresionistă şi superficială a unui spectacol.

Totul începe de la explicarea importanţei étude-ului în teatru ori de la justificarea afirmaţiei că orice viitor bun regizor este obligat să cunoască în amănunt şi pe piele proprie specificităţile muncii actorului, căutările acestuia în vederea descoperirii esenţelor, dominantelor, a intimităţilor rolului şi personajelor. Şi continuă cu demonstrarea uneori calmă, alteori pe un ton ceva mai categoric, chiar drastic pe alocuri, a realităţii că viitorului regizor nimic din ceea ce înseamnă arta teatrului, înţeles ca supersemn, cum vor spune mai târziu semioticienii, nu trebuie să îi rămână străin.

Omniscienţa aceasta nu înseamnă însă nici o clipă legitimarea îngâmfării, a superiorităţii. Dimpotrivă. Vahtangov a avut foarte adesea grijă să le atragă învăţăceilor lui atenţia că întregul lor efort menit să ducă la reuşita spectacolului este pus în beneficiul spectatorilor.

Este în afara oricărei urme de îndoială că partea cea mai semnificativă a cărţii Lecţiile de regie ale lui Vahtangov este aceea dedicată consemnării minuţioase a muncii la capătul căreia s-a născut, uneori în condiţii dramatice, a spectacolului emblemă, al testamentului artistic al lui Vahtangov - Prinţesa Turandot, după piesa lui Carlo Gozzi. Sigur, aşa după cum el însuşi admite, Gorceakov nu a nutrit ambiţia teoretizărilor, a problematizărilor, a desprinderii şi explicării a cine ştie ce principii estetice generalizatoare. Gorceakov ne-a lăsat doar o consemnare, care pe alocuri atinge fidelitatea absolută, a etapelor, a înlănţuirii proceselor complexe prin care acest spectacol de referinţă a ajuns la public. Aici, în această secvenţă, valoarea documentară, dar şi pedagogică a cărţii ajung la apogeu. Este motivul pentru care socotesc volumul Lecţiile de regie ale lui Vahtangov drept definitiv intrat pe lista lecturilor obligatorii ale celor care vor nu doar să facă, ci să şi vorbească profesionist despre teatru.

Nikolai Mihailovici Gorceakov - LECŢIILE DE REGIE ALE LUI VAHTANGO; Traducerea: Raluca Rădulescu ; Colecţia de cărţi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, Editura Nemira, Bucureşti, 2017