Poetul Claudiu Komartin: „Tot ce am făcut ca scriitor am făcut independent“
0
Poetul Claudiu Komartin vorbeşte despre libertatea de spirit care ar trebui să anime un scriitor, subliniind că e greu să trăieşti fără să faci „servituţi, compromisuri şi mişmaşurile astea balcanice care maculează tot“.
Poetul Claudiu Komartin (34 de ani) nu se ocupă doar cu scrisul, ci şi cu promovatul tinerilor poeţi şi al poeziei româneşti în general, peste hotare. Cel mai recent volum al său, „Maeştrii unei arte muribunde“ (Editura Cartier, 2017) cuprinde trei volume de poezie destul de diferite între ele: „Cobalt“ (2013), „Dezmembraţi“ (2015) şi „Douăsprezece secunde până la dispariţia luminii“ (august 2013- iunie 2017). Claudiu Komartin este unul dintre promotorii din linia întâi a tinerilor poeţi români. Pe când avea doar 26 de ani, înfiinţa Institutul Blecher, din dorinţa de a strânge oameni care să discute poezie, pe care să îi pună „în lumina potrivită pentru a se afirma, pentru a creşte, pentru a-şi rafina discursurile“. Poetul a promovat de-a lungul timpului şi scriitori din Republica Moldova, întrucât consideră că basarabenii au adus în România lucruri remarcabile, îmbogăţind peisajul atât în artele vizuale, cât şi în literatură. Claudiu Komartin este cel care a luat o poziţie, într-un moment de cumpănă pentru scriitorul Valeriu Mircea Popa, nedreptăţit de Uniunea Scriitorilor după ce a cerut reformarea acesteia. Înainte de începerea ediţiei din 2017 a Târgului de carte Gaudeamus, Komartin anunţa că o parte din vânzările Casei de Editură Max Blecher pe care o conduce vor fi donate în sprijinul acestuia.
„Weekend Adevărul“: Povesteşte-mi despre situaţia scriitorului Valeriu Mircea Popa. Cum a rămas situaţia?
Claudiu Komartin: Situaţia e tristă şi scandaloasă. Fiind unul dintre scriitorii care au cerut o reformă a Uniunii Scriitorilor, Valeriu Mircea Popa a fost exclus laolaltă cu alţi câteva zeci de scriitori. Numai că sufletele astea de slugi de la USR nu s-au oprit aici, hotărâţi cum sunt să facă rău până la capăt şi să distrugă orice idee de solidaritate şi de omenie: au mers la Casa de Pensii, unde au cerut ca lui Valeriu Mircea Popa să i se retragă acei 50% din pensie pe care îi ia un artist membru al unei uniuni de creaţie. Şi aşa a ajuns, la 70 de ani şi în pragul iernii, într-o situaţie fără ieşire. Suntem câţiva care l-am ajutat cum am putut, dar e într-o situaţie grea pentru încă vreo şase-şapte luni, căci i s-a pus poprire pe pensie, luându-i-se din urmă banii pe care-i primise deja – ceea ce e ilegal, şi sper că o instanţă din România va da în cele din urmă verdictul just în această situaţie mizerabilă.
Acum că Dan Lungu şi-a anunţat candidatura pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor, te-aş întreba cum crezi că se vor desfăşura lucrurile? Ai intra într-o uniune în care acesta ar fi preşedinte?
Îi urez succes lui Dan Lungu, care e un tip inteligent şi dibaci. Unul cu experienţa lui, perfect adaptat la lumea de azi, poate să mai salveze ce o mai fi de salvat, dar eu nu am legătură cu asta... Eu tot ce am făcut, ca scriitor, promotor cultural şi editor, am făcut independent, alături de câţiva oameni la fel de devotaţi ca mine. Se poate, vă asigur, e greu, dar rămâi tu însuţi.
Fără servituţi, compromisuri şi mişmaşurile astea balcanice care maculează tot.
Ai promovat de-a lungul timpului scriitori din Republica Moldova , ca Eugen Cioclea, Dumitru Crudu. Înainte de Festivalul de Literatură de la Iaşi (FILIT), ai fost la Chişinău, unde ai citit din volumul recent apărut la Cartier, „Maeştrii unei arte muribunde“. De unde această apropiere pentru cei de peste Prut?
A fost naturală. Tot spun de zece-doisprezece ani că basarabenii au adus în România lucruri, tendinţe, atitudini remarcabile, îmbogăţind astfel peisajul şi-n artele vizuale, şi-n literatură – deşi probabil că, pentru publicul larg, trupele basa, ca Zdob şi Zdub, au ajuns să fie cu adevărat cunoscute unui public mai larg. Eu unul nu-mi
pot imagina lumea artistică şi literară de la noi fără Roman Tolici şi Mitoş Micleuşanu, Dumitru Crudu, Emilian Galaicu-Păun, Alexandrina Hristov, Igor Cobileanschi, Andrei Gamarţ, Tatiana Ţîbuleac, fraţii Vakulovski şi destui alţii.
Cum ai selectat poemele din volum, pe ce criterii?
„Maeştrii unei arte muribunde“ cuprinde trei volume de poezie destul de diferite între ele. Sunt, într-un fel, trei variante ale aceleiaşi explorări: „Cobalt“, publicată prima dată în 2013, e o carte densă şi traversată de tot felul de lucruri grave, am scris-o într-un moment foarte greu al vieţii mele, de pe la 27 la aproape 30 de ani, când aveam impresia că totul se năruie în jurul meu. „Dezmembraţi“ este o carte scrisă la feminin, din perspectiva unei poete mexicane, Adriana Carrasco, foarte tăioase, pentru care poezia e trăire până la capăt, revoltă existenţială şi spasm; cel mai greu mi-a fost să construiesc „Douăsprezece secunde până la dispariţia luminii“, din multe poeme care nu păreau să se aşeze laolaltă – am făcut un drum invers faţă de celelalte două volume, care cred că pot fi citite aproape ca nişte romane minuscule.
Pentru acesta, provocarea a fost să aleg din câteva zeci de poeme exact pe acelea care să constituie un traseu, cu creşteri şi descreşteri, cu momente intense, dar şi cu lucruri mai ironice, să unesc atitudini uneori contrare, asperităţi şi netezimi, fiindcă eu în general lucrez „pe extreme“. Am lăsat multe texte pe dinafară nu fiindcă erau poeme nepublicabile, ci pentru că nu se potriveau parcursu lui pe care am încercat să-l developez. De-aici încolo, e treaba altora să vorbească despre carte.
SOCIALUL CLOCOTITOR
Care ar fi rolul poeţilor în contextul larg al societăţii? Au ei aşa ceva?
E foarte greu de vorbit despre asta fără să cazi într-o extremă sau în alta. Pe de-o parte, poeţii, aşa ignoraţi şi nerecunoscuţi cum sunt, încearcă să-şi clădească, pornind de la marile exemple ale trecutului, un eşafodaj de vorbe mari şi de autoiluzionări care să-i facă să se simtă mai puţin singuri şi mai importanţi decât sunt în socialul clocotitor. De partea cealaltă sunt scepticii absoluţi, cei care spun că poezia e inutilă, că oricum ea nu are ce să aducă dincolo de un fel de documentare a unor stări, traume şi dileme insolubile, trăite cu fervoare, undeva la marginea societăţii. Eu sunt de părere că poezia nu poate fi decât foarte personală, ceva care nu are de-a face decât cu intimitatea, cu subiectivul, cu puterea imaginaţiei, nu are a o interesa şi a vorbi despre toate faţetele impersonale ale ştiinţei, despre zgomotul de fond al politicii, pe scurt: să se bage în domenii unde nu-i e locul. Pe de altă parte, nimic din ceea ce e omenesc nu e străin poeziei, cu această condiţie unică: tot ce înregistrează poetul să treacă prin complicatul alambic al sensibilităţii şi al privirii lui unice, în stare să transforme aceste date ale imediatului în forme cu totul neaşteptate, din care să înflorească libertatea de spirit şi adevărul. Din adevărurile astea mici ale poeziei se pot hrăni şi alţii, le pot lua de partea lor împotriva minciunii şi a sfruntării agresive, a îngrădirii libertăţilor fundamentale, a uniformizării. Poezia e despre unicitate şi despre o activitate ca nicio alta, ce presupune transcrierea şi modularea ritmurilor noastre de profunzime, pe care nu ni le poate lua nimeni, nu ni le poate cumpăra niciun nabab, şi nimeni şi nimic nu le poate face să tacă.
Turn de observaţie
Mulţi încă văd poeţii ca pe nişte indivizi închişi în turnul de fildeş, care îşi transpun pe hârtie stările. Probabil că, grosier vorbind, cam aşa se vede. Consideri că asta ar fi poezia, o astfel de redare a unor stări?
Au fost şi vor fi mereu şi astfel de oameni care nu sunt deloc făcuţi sau pregătiţi pentru a da piept cu lumea. Vorbim despre nişte mari inadaptaţi şi despre nişte mari nervoşi, despre indivizi care gândesc aşa de diferit, iar originalitatea lor, scânteia de geniu pe care o au nu e câtuşi de puţin compatibilă cu mersul societăţii, încât nu au altceva de făcut decât ori să se arunce în vâltoare şi să ardă foarte rapid, ori să se închidă undeva şi să scrie, din recluziunea pe care au ales-o – de-asta cred că mai corect decât „turn de fildeş“ este „turn de observaţie“. Dar sunt şi poeţi croiţi cu totul altfel, care simt chemarea pentru un anumit tip de implicare, de angajare în real: ei pot deveni revoluţionari ai limbajului, dar şi elemente active în orice proces de transformare a unei societăţi.
Poeţii sunt de multe feluri şi alcătuiesc o fascinantă lume-în-interiorul-lumii. Un fel de bulă în care sunt abolite reguli şi norme obişnuite, în care cel ce intră poate fi transformat, dacă asta caută, de contactul cu toţi aceşti rebeli fără cauză, monomani, fanfaroni, muţi care când se pornesc nu-i mai opreşte nimeni, originali ascunşi sub tot felul de măşti, nevrotici, rataţi orgolioşi, mitomani, neadaptaţi şi bolnavi de gută.
„Încerc să duc mai departe un anumit tip de conduită“
Promovezi foarte mulţi tineri poeţi care sunt destul de diferiţi în ceea ce scriu. Cum îi alegi? Spuneai la un moment dat că nu alegi neapărat ceva care să îţi placă ţie, atunci cum îi dibuieşti?
Îţi trebuie fler, bănuiesc. Pe care nu-l ai din născare, ci prin multă muncă, multe lecturi, dorinţa de a-ţi apropia şi apropria discursuri care n-au neapărat legătură cu ceea ce ai vrea tu să scrii, însă chiar şi din contactul cu autori care nu au, aparent, cine ştie ce afinităţi cu tine, pot avea loc întâlniri remarcabile, din care să ieşi câştigat ca scriitor. Nu trebuie ca un poet să prezinte semnalmente comune cu tine ca să-ţi dai seama că e bun, că are un parcurs potenţial la care poţi participa. Trebuie să găseşti calea de mijloc prin care să încurajezi şi să susţii, să faci observaţiile de natură tehnică, formală care se impun, păstrându-ţi propriile gusturi şi opţiuni în off. Cred că nimeni sănătos la cap sau sigur pe ceea ce e şi pe ceea ce are de scris nu vrea să facă din scriitori mai tineri sau mai puţin experimentaţi pe care îi întâlneşte nişte versiuni ale sale, ci indivizi cu drumul şi reuşitele lor. Iar reuşitele astea întreţin arderea şi îţi dau o forţă morală care pentru cineva ca mine e extrem de importantă pentru a putea continua.
Dacă ai putea să le reproşezi ceva poeţilor cu care îţi petreci timpul, ce anume le-ai reproşa?
Că sunt uneori cam molcuţi, iar alteori accelerează în aşa hal că nu mai pot ţine pasul cu ei. Glumesc, nu pot face reproşuri globale – nu altfel de reproşuri decât acelea pe care le fac oamenilor în general: că-s inegali, că au memorie scurtă, că-s laşi sau înclinaţi spre compromis, că nu se ţin de promisiuni, că încalcă pacte pe care le-ai fi crezut inviolabile.
Spuneai la un moment dat, că eşti bucuros când vezi la tinerii poeţi că se îngrijesc şi de chestiuni precum ritmul poeziei, de lucruri care ţin de armonică.... De ce crezi că, în general, se ignoră aceste lucruri?
Şcoală proastă, exemple de reuşită facilă. Lene, lipsă de curiozitate, resturi ale unei atitudini mai vechi, care spunea că nu-ţi trebuie decât talent şi inspiraţie şi-ţi iese totul. Iar prostia asta a distrus o sumedenie de oameni înzestraţi, care au crezut că merge oricum în literatură. Nu e-aşa: e şi asta o meserie, pe care trebuie să o stăpâneşti, iar dacă nu-ţi cultivi perierghia şi stăruinţa, atunci modalităţile tale de acţiune textuală se reduc la „floricele pe câmpii“ – sau, ca să citez din vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, cel mai premiat scriitor din literatura română a ultimilor ani, deşi îi lipseşte cu desăvârşire simţul ridicolului: „peste marginile mele ca peste marginea unei / prăpăstii m-am aruncat, / dar n-am căzut: / golul din prăpastie eram tot eu“.
Spune-mi, te rog, doi oameni care te-au ajutat să ajungi poetul de astăzi. Crezi că vei ajunge şi tu sau că eşti deja un astfel de om pentru cineva? Ţi s-a spus ceva în sensul ăsta?
Sunt mulţi poeţi cărora le datorez câte ceva. Care au fost în diferite momente ale vieţii mele oamenii potriviţi la locul potrivit. Nu o voi uita niciodată pe Mariana Marin, care a fost nu doar o poetă extraordinară, dar şi un om de o copleşitoare generozitate cu mine, când aveam doar 19 ani. Celălalt este, probabil, fostul meu profesor din Liceul „Mihai Eminescu“, Octavian Soviany. Încerc şi eu, după puterile mele, să duc mai departe un anumit tip de conduită în care cred şi să fac aşa încât să le folosească unora mai tineri ce am prins de la alţii, de la Mircea Ivănescu la Ioan Es. Pop, de la Alexandru Muşina la Radu Vancu.
Apropo de Institutul Blecher, care a fost imboldul înfiinţării acestuia?
Era nevoie de aşa ceva, iar eu am fost catalizatorul. Mi s-a părut, deşi nu aveam decât 26 de ani, văzând epuizate iniţiativele similare din Bucureşti, că aş putea fi eu cel care să strângă oameni în jurul lui şi să-i pună în lumina potrivită pentru a se afirma, pentru a creşte, pentru a-şi rafina discursurile. N-am greşit.
De ce Max Blecher?
Pentru că am admirat şi admir în continuare literatura pe care ne-a lăsat-o acest tânăr atât de lipsit de noroc şi mi se pare că figura lui e una cu putere de exemplu: un om care a suferit atât, încă de la ieşirea din adolescenţă, a stat imobilizat la pat până când a murit, la numai 28 de ani, şi totuşi a avut cea mai fascinantă viaţă interioară pe care o poate avea cineva. Ca să nu mai vorbesc despre devotamentul lui pentru scris, luminos, total. A fost omul cel mai viu şi mai pasional, deşi zdrobit trupeşte de o boală cumplită şi fără leac. În asta rezidă puterea literaturii şi „sensul luptei“. Ca să rezişti (tu trebuie să fii putere, mi-a spus cândva apăsat Gheorghe Iova pe balconul garsonierei lui din Fundeni), trebuie mai întâi să devii omul cel mai vulnerabil şi mai real.
A scris despre Generaţia 2000
Numele:Claudiu Komartin
Data şi locul naşterii:
7 august 1983, Bucureşti
Studiile şi cariera:
Claudiu Komartin a fost student al Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii din Bucureşti, dar a abandonat studiile pentru a se dedica literaturii. A debutat în 2003 cu volumul „Păpuşarul şi alte insomnii“, pentru care a primit Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu şi Premiul pentru debut al revistei „România literară“.
În anul 2005 a publicat articolul-manifest „Generaţia 2000 – o introducere“.
Printre volumele publicate se numără „Circul domestic“ (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005), „Un anotimp în Berceni“ (Editura Cartier, Chişinău, 2009, 2010), „cobalt“ (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2013), „Maeştrii unei arte muribunde. Poeme alese 2010-2017“ (Editura Cartier, Chişinău, 2017).
Pentru „Circul domestic“ a primit, în 2015, Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române, iar în 2017, pentru „Maeştrii unei arte muribunde“, cu Premiul „Matei Brâncoveanu“ pentru literatură.
Din 2010, este redactor-şef al revistei „Poesis internaţional“ şi al Casei de Editură Max Blecher.
Împreună cu Radu Vancu, a alcătuit antologiile „Cele mai frumoase poeme din 2010“ (Ed. Tracus Arte, 2011), din 2011 şi din 2012.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
