Poezie şi ceva despre femei şi Swedenborg

Uneori, vorbind de realităţi cu evoluţii greu de înregistrat, cum sunt cele cu raporturile de forţe, ascunse, crâncene însă, în lumi încă absolutiste şi urâte de la noi, care apar unde nici nu te aştepţi, cum este cazul BCU, îmi vine să fug în borta mea şi să tac ani şi ani.

Realităţile astea invizibile contează de fapt cel mai mult.

Aşa că, daţi-mi voie, înainte de-a vorbi despre femei şi Swedenborg, să continui cu un poem, două, din antologia de poezie „Aici nu va mai fi linişte oricum”, apărută la Editura Tracus Arte, selecţie alcătuită de Teodor Dună, copertă Mircia Dumitrescu, volum nelansat încă.

Vreau altă realitate, artă, merg pe mâna ta

1.

Stai liniştit,
Priveşte rana drept în faţă,
Priveşte-o în fiecare lucru şi ai să te vezi,
Stăpân absolut!
Cum te clatini în hotarul duşmanilor tăi,
Cum te sfarmi ca iarba în ţărâna uscată a verii.
Durerea verii ne vorbeşte-n felul ei plăcut.
De undeva,
Uşor ne-nchipuim neînfricate adevăruri,
Cum cresc în inima nebună.
Uşor ne-nchipuim, astfel, ţărâna caldă
A verii iară, dedesubt, la rădăcina firelor nesfărâmate.
Cum?
A fost culoarea verde, proaspătă, a ierbii, galbenă,
Portocalie, albastră, mov,
Ah! Micile cuvinte mov, hoinărind, au dispărut.
Stai liniştit,
Memoria aşază bine lucrurile,
Vara-i străină de orice suferinţă,
Despre moarte, nimic. Fie şi luarea –aminte!
Calmele existenţe, mincinoase, vor fi mutate,
Cum ştii în istorii rapace, ne-ai spus.
În sfârşit răzbea poezia. Până la urmă,
Veneau împotrivă-mi umbre pe care nu pot să nu le urmez,
Şlefuiau alexandrinii despre tristeţea nemuritoare
A lumini din august. Monotonia,
Chicotea un demon al rimei, te va-nghiţi fără nicio durere –
Hap! Eşti încolţit şi simţi groaznica rătăcire!
Sextinele, versurile heptasilabice,
În sfârşit, întunecimi ale unui spaţiu sterp.
Acolo, şi-am spus,
Îmi voi pregăti poezie, singur!
……………………………………………………..
…………………………………………………......

Înălţarea la cer

Voi încerca şi eu să prind un câine roşcat,
De-un picior, furios.
Aici după nu va mai fi linişte oricum.
Apoi,
Am să-l rotească neîncetat ca nimeni altul deasupra capului încrâncenat.
Oare roşul nu mai face nimic rău sau bun după atâţia ani?
Oare el e duşmanul cu sânge cald?
Totuşi,
Nimic nu este încă pierdut când faci tot ce poţi.
Atunci iar voi zbura mult de tot,
Şi viaţa îmi va fi liniştită şi curată.
Te voi duce câine în spinare,
Promit,
Ca pe un porc foarte gras,
Cu pântecul alb tremurând de grăsime întors spre lume,
Cu botul întins după soare.
Iată-l,
Cum dă din picioruşe şi aripioare,
Cum cânta nebun, cât mai sus,
Când totul e atât de plictisitor în jur.
Deja,
Înţelege tot ce este prea trist şi neruşinat în zilele bune,
Creşte prea repede.
Nu mai pot să-l ţin strâns,
Vrea să se facă şi mai mare,şi mai puternic.
Dar câinele ăsta trădător va muri sigur,
Eu nu.
Şi nimeni nu va şti de ce-a murit câinele roşcat,
Răpănos, căzut de sus,
La mine la picioare.

O vară întreagă am citit mistici, zi de zi, luptându-mă cu liberul arbitru, încercând să prind secretele unei arte de-a descrie lumi de dincolo. Atunci mi-am dat seama că Swedenborg – care a fost inginer, militar, om politic, studiind mai ales ştiinţele vremii – a inventat, când a devenit mistic, cel mai performant aparat de redat detalii din călătoria unui om în iad şi paradis. Simt o plăcere aproape senzuală urmărind iluminările lui. Lucrurile invizibile au corpuri convingătoare. Vin dintr-o lume cu un impact la fel de puternic cu cea a sălbăticiei pure, crude. Nu au nevoie de argumente ca să fie acceptate cu totul. Peisajele, ca şi detaliile, au lucrătură de diamant a unei raţiuni de tip Kant care nu iartă nimic. Prima dată l-am citit, atunci, o dată cu alţi mistici, în grădina Mănăstirii Cernica, unde veneam zilnic din Vitan.

Apoi l-am reluat când am început să scriu romanul „Copiii sălbatici”. Nu ştiu de ce îl puneam alături de Vladimir Nabokov. Swedenborg era specialistul mediului dens, îmi spuneam, pe când pe Nabokov îl simţeam lucrând cu aceeaşi hărnicie în aerul cel mai dulce, ca un fluture electronic. Instrumentul misticului avea o freză cu piese de micron. Nabokov a câştigat bani mai întâi devenind specialist în fluturi – există un fluture descoperit de el, şi-i poartă numele – , alergând pe vastele câmpuri ale lumii noi, cu o plasă, ca-n filmele sovietice despre decadenţii prinţi ruşi nordici, apoi din cărţile care constituie miezul consistent şi pufos al postmodernismului american. Swedenborg a strâns avere, cum spune Borges, din mineralogie şi misticism. Dacă-mi daţi voie acum să spun că lumea lui pare să nu divulge prea multe lucruri despre lumea noastră europeană, şi cu atât mai mult, despre cea central-europeană, unde ne aflăm şi noi.

Parcă-i vorba de-o civilizaţie de dincolo de ceţurile reci ale nordului. El şi vorbeşte de un Nord şi un Vest puternic. Sudul şi Răsăritul, dispuşi compromisului. Nimic din raţiunea lui nu prevesteşte secolul burghez al realismului european. E preromantic, e iluminat în genul Breton. Nu merge însă pe mâna artei, ca marii poeţi, ca Dante sau Shakespeare. Promite doar lucruri concrete, fizice. Straniu, pentru mine. Senzualitatea, din multele fire ale ţesăturii materiei sale, vine de la o natură primă. E o splendoare s-o urmăreşti, acolo unde genurile sunt strict delimitate. Trupul parcă atunci s-ar fi rupt în două, masculin şi feminin. Nimic nu prevesteşte amestecarea formelor de mai târziu. Acolo se simte forţa acelei singure realităţi din memoria de aur a poetului care ţine de o umanitate eşuată. În sfârşit.

Când am scris „Copiii sălbatici”, am reluat instinctiv multe din visurile sale căci uneltele acelor descrieri erau adecvate dislocării utopiei negre, care se angaja să meargă iar la origine, cum îmi pare a fi comunismul nostru estic. De asemenea mă fascina imaginea femeii la el, ca o forţă care poate salva când şi când lumea, venind ca şi în comunism de dincolo de creştinism.

În capitolul al VIII – lea al acestui roman descriu mai multe scene cu un grup în trei – mama , fiica şi un intelectual, care, după nume, Matei Gheorghiu, trimite la chipuri de intelectuali din literatura noastră, Matei Iliescu, al lui Radu Petrescu, şi Gheorghidiu, al lui Camil Petrescu. Cu permisiunea dvs., transcriu un fragment:

„Capitolul VIII

Femeia luă cocoşul de picioare şi-l aburcă într-un lighean, apoi începu să-l jumulească. Se chiora să smulgă cioturile negre de la penele nearse. Le căuta cu unghia în carne, până la rădăcină. Se apleca tot mai mult. Vasul de lemn înnegrit, cu petice din tablă, i se îndesa în piept. Din când în când, îşi îndrepta şalele, răsufla adânc de câteva ori şi-şi ştergea degetele cu un prosop. Gata, sfârşea treaba asta migăloasă. În casă, mirosea a găinaţ şi a fum iute de paie ude.

Când se liniştea parcă-i zâmbi ca din întâmplare, iar zâmbetul cădea la locul lui, curat şi adânc. Cu faţa întoarsă la perete, îşi dezbrăcă rubaşca din pânză de sac. Atunci parcă-i zări pielea albă, de-o sănătate adâncă. Avea buzele rotunde, pline de vorbele acelea aruncate doar la întuneric, murmurând uşor. Încetinirea ei venea dintr-o înţepenire a acelei lumi din sat.

Oftă şi se apucă de treabă. Oare nu se gândise el de multe ori la acest fel de-a urmări cu ochii mijiţi derularea lumii, până la capăt, fiind în preajma unei femei, folosind cuvinte străine, de-o fidelitate ciudată, ca în prezenţa răului, sau a morţii? Recunoaşte, hai, curaj! Uită descrierea acelei senzualităţi fără capăt! Ce ştii tu despre dragoste?

Femeia se opri. Privea spre fereastră.

„Simţi în aer că nu a mai călcat demult un bărbat aici”, îi spusese primarul cu ochii îngustaţi, când l-a adus pentru câteva ore de odihnă. Soţul ăsteia se pripăşise pe la alta, pe-un şantier din ţară, unde se câştigă bani buni.

- Ce? bâigui profesorului Gheorghiu.

Nici nu-i venea să creadă când auzea din gura aceea roasă, rea, murdară de ţigări, cu bobiţe de salivă albă pe la colţuri, poveştile despre sulf, mercur, utilaje complicate. Apărură şi detalii despre un peregrin, înconjurat de ucenici în salopete, citind, seară de seară, la lumina chioară a unei barăci, dintr-o Biblie, vorbind despre o lume fără durere, fără moarte. Îi era milă de bărbatul femeii, care, sigur, avea nevoie de mănuşi, ciorapi, împletiţi de ea, mâncare.

Închise ochii şi rămase multă vreme pe gânduri. Când îşi reveni, primarul deja se hârjonea cu gazda.

Cocoşul fusese opărit, pârlit mai întâi la un foc uriaş, într-un şopron afară. Oamenii, adunaţi în jur, aflaseră că trebuiau să participe la o adunare de partid sau la o activitate în câmp. Nu-şi puteau desprinde ochii de la carnea aurie. Pielea se uscase şi se crăpase de la flăcările prea mari, iar prin şanţurile rănilor se scurgeau picuri de grăsime transparentă. Ghearele urâte şi încârligate străluceau, albe şi portocalii, apoi gâtul prea fript, cu puful tare, plin de răni, de la bătăile cu alţi cocoşi, scotea la vedere osul sfărâmat şi însângerat. Fusese desprins primul strat al monstrului cu duh umed.

Profesorul tresări, coborî fruntea, ca să oprească vorbele lui ciudate Din adânc, simţea aburul cărnii, ca într-un scenariu străvechi. Poftele se trezeau unele pe altele”.