Regele Mihai, un destin exemplar

Cum nu se poate mai necesară şi binevenită recenta carte a Tatianei Niculescu-Bran consacrată istorisirii pe-ndelete a poveştii vieţii Regelui Mihai. Necesară şi binevenită în orice vreme, dar parcă şi mai utilă azi. Din cel puţin două motive.

Întâiul fiind acela că „Mihai I - Ultimul Rege al României” (Editura Humanitas, Bucureşti, 2016) apare pe piaţă într-un moment extrem de delicat pentru familia regală a României. Pentru viitorul ei ca şi pentru imaginea Casei Regale. Un moment în care devine din ce în ce mai evident faptul că descendenţii direcţi ai Regelui par a avea ei înşişi nevoie, judecând după ultimele desfăşurări, să li se reamintească istoria exemplară a unei vieţi. Viaţa celui căruia i-a fost dat să acceadă la tron României în două rânduri. De fiecare dată foarte tânăr fiind, de fiecare dată în momente de mare cumpănă pentru Europa şi pentru ţară. Citind cartea, respectivii descendenţi au ocazia de a afla că nu e totul de vânzare.

În al doilea rând, se cuvine menţionat că volumul este lansat pe piaţă într-un context în care par a dobândi din nou un plus de decibeli acele voci al căror rost este acela de reactiva minciunile specifice propagandei de tip comunist legate de condiţiile dramatice în care s-au consumat ultimii ani de dinainte de abdicarea Regelui Mihai. O abdicare intervenită din ordinul Moscovei, ordin îndeplinit în cel mai mic detaliu de comuniştii români reprezentaţi de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi de perfizii lor tovarăşi de drum (dr. Petru Groza).

Servindu-se de o consistentă bibliografie, un loc de cinste revenind acelor lucrări ce conţin confesiuni ale Regelui ori ale unora dintre apropiaţii săi, cartea surprinde procesul maturizării unei personalităţi. Ca şi pe acela al depăşirii tenace a unui ansamblu de dificultăţi cărora a fost nevoit să le facă faţă ultimul monarh al României. De la handicapul reprezentat de vorbirea greoaie, prilej de tot felul de speculaţii răuvoitoare sau chiar denigratoare, doar una dintre consecinţele faptului că viitorul Rege s-a născut cu palatoschizis, la acela de a fi fost  martorul şi victima neînţelegerilor tot mai acute dintre părinţi. Al căror apogeu a fost reprezentat de „exilul” impus reginei Elena de Carol al II lea, după revenirea din 1930 pe tron. De la şocul resimţit în momentul în care a fost pe neaşteptate numit, într-o dimineaţă, la doar cinci ani, cu apelativul „Maiestate”, în urma gestului necugetat de renunţare la tron al controversatului său tată , Carol al II lea (nuanţat şi echilibrat surprins în carte), la revenirea, la fel de şocantă, pe tron a fostului Suveran. Care va dori să îşi asume integral şi într-un chip cvasi-dictatorial supravegherea educaţiei  fiului său. Carol al II lea îşi va îndeplini acest rol autoasumat omiţând, însă, în mod ciudat, să-l pregătească pe Mihai pentru momentul în care, chiar şi în condiţii fireşti, s-ar fi pus problema succesiunii. Condiţiile nefiind însă deloc fireşti, tot pe neaşteptate, Mihai va redeveni Rege după ce Carol al II lea va fi silit să părăsească tronul şi ţara de generalul Antonescu. Cu a cărui puternică personalitate Regele va avea de dus o luptă surdă până la 23 august 1944. Ziua unui act istoric de mare curaj al cărui principal arhitect avea să fie tânărul monarh.  Act după care tânărul monarh va fi silit să facă faţă, adesea fără a dispune de nici un sprijin real, unor încercări din ce în ce mai mari al căror rost era acela de a se opune şi de a încetini asaltul sovietizării ţării.

Cartea se încheie cu momentul tragic al semnării forţate a actului de abdicare. Citind-o, deşi mă îndoiesc că o vor face, poate că şi acei indivizi iresponsabili ce deţinând, la un moment dat funcţii de prim rang în România democratică, au susţinut în cel mai josnic chip că Mihai I ar fi fost „slugă la ruşi”, se vor simţi măcar pentru o clipă ruşinaţi.

Şi dacă totuşi se va întâmpla aceasta, vom mai avea încă o dovadă că în nici un caz Regele Mihai nu a fost un învins. Prezenţa sa în fruntea ţării a marcat în mod fundamental istoria României moderne.

Şi chiar dacă cel ce a fost contemporan cu două generaţii de Brătieni, cu Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu, cu generalul Antonescu, cu Stalin, ci Hitler, dar şi cu Ceauşescu nu se află azi, aşa cum poate ar fi fost firesc, pe tronul României, el se confundă cu istoria ei, tragismul unei existenţe suprapunându-se perfect cu destinul adesea tragic al ţării.

Tatiana Niculescu Bran - „MIHAI I- ULTIMUL MONARH AL ROMÂNIEI”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016