Regina cu degete lungi. Poveste de Mărţişor

Foto Ciprian Apetrei

Regina era admirată de toată lumea. Deşi nimeni nu o cunoştea cu adevărat. În preajma ei, fermecaţi de prezenţa sa, oamenii deveneau mai buni. Şi erau încântaţi. Se simţeau uşori şi veseli. Îşi zâmbeau unul altuia şi se mişcau de parcă ar fi plutit.

Regina cu degete lungi era admirată de toată lumea. Deşi nimeni nu o cunoştea cu adevărat. În preajma ei, fermecaţi de prezenţa sa, oamenii deveneau mai buni. Şi erau încântaţi. Se simţeau uşori şi veseli. Îşi zâmbeau unul altuia şi se mişcau de parcă ar fi plutit.

Vraja funcţiona doar în palat. Odată ieşiţi de acolo, nu reuşeau să povestească mare lucru. Dar redeveneau repede ceea ce fuseseră înainte. Păşeau din ce în ce mai apăsat. Deveneau morocănoşi. Fără să uite însă acel sentiment de lejeritate. Şi se întorceau atunci, sub orice pretext, la castel.

Despre regină circulau multe poveşti. Nimeni nu ştia cu adevărat cine este. Regele dinainte o adusese, fără să spună de unde, cu puţin înainte de sfârşitul vieţii sale. Nu pentru a îi fi soţie. Ci pentru a îi oferi ţara, ca pe un cadou modest. De ce l-a acceptat, iarăşi nu se ştie.

Când le-a vorbit prima dată locuitorilor, aceştia au rămas înmărmuriţi. Privirea ei s-a lipit de fiecare dintr ei. Vocea ei s-a auzit în fiecare ureche. Dar nimeni nu a reuşit să spună altcuiva ce cuvinte a folosit.

Aşa conducea şi ţara, după plecarea discretă a regelui. Cei de la curtea îi auzeau fiecare vocea cea fără cuvinte. Şi se punea în mişcare imediat. Farmecul său îi ţinea legaţi ca o vrajă. Bucuria pe care o primeau merita fiecare efort.

― Ne-ai mai spus această poveste, unchiule. Dar nu până la capăt. Cine era lângă regina? Avea copii?

Cavalerul zâmbi din toată inima. Grizonat, înalt, încă puternic, cu multe războaie în spate, ar fi făcut orice pentru nepoatele sale. Dar nu putea să le le povestească singura luptă pe care o pierduse.

Dintr-un timp uitat, într-o dimineaţă de iarnă, a sosit un răvaş. Era răspunsul la o întrebare de care uitase.

Acum îşi amintea, însă, de un jurământ făcut înaintea acelui timp. Aşteptarea luase sfârşit. Simţea că dormise peste măsură. Dar era, de acum, treaz. Până să se termine ziua, avea să plece în Ţinutul umbrelor albastre. Iar de acolo nu se va întoarce singur.

Apusul soarelui i-a însoţit ieşirea din cetate. Pe umărul său stâng, micul său şoim era şi el bucuros de drum. Aveau să ajungă odată cu primăvara.

Bătrânul mag îl aştepta la începutul primei nopţi de primăvară. Aveau multe să îşi spună. Fiecare, în colţul său de lume, îşi continuase partea din înţelegerea secretă.

Lângă poarta cetăţii, pe marginea oceanului, aveau timpul şi locul lor. Dintotdeauna. Era greu să îi crezi fraţi.

Cavalerul grizonat părea desprins dintr-un tablou cu familii nobiliare. Înalt şi puternic, cu ochi strălucitori, impunea respect şi admiraţie. Magul, care avea mereu capul acoperit, era temut, priceperea sa în dialogul cu zeii îl transformase, de-a lungul anilor, într-o sperietoare. Îi convenea acest lucru, putea să lucreze liniştit. Elementele naturii îl ascultau  şi se lăsau mângâiate şi  transformate sub degetele sale. 

Ultimele raze de soare s-au prins în dans pe o ţinută ce părea coborâtă din basme. Un cal negru ducea în spate o o sferă luminoasă, care părea să ia forma unei armuri.

Cavalerul coborî zâmbind şi îşi scoase haina strălucitoare. S-au îmbrăţişat fără grabă, erau multe anotimpuri de când nu se văzuseră. 

― Mulţumesc pentru haina cea albă, mi-a fost de mare folos. Sclipirile sale de diamant au ţinut departe de mine căldura verii, ploile toamnei şi gerul iernii. Este primăvară acum, avem altceva de găsit împreună. Regele ne aşteaptă, nu mai avem mult timp.

S-au privit cu atenţie. Vedeau fiecare, în ochii celuilalt, pe unde le umblaseră paşii. 

― Ai părul grizonat. Se văd în el verile în care ai umblat să dăruieşti dragoste. Nu ne-am văzut de mult timp.

― Da, am trecut prin multe locuri şi peste tot am lăsat fructele mai dulci decât erau. Am dăruit femeilor dragoste şi bărbaţilor minte pentru a o înţelege. Dar asta m-a obosit, iar regele mă aştepta.

― Din ce în ce mai bătrân. Eu l-am ţinut cum am putut în viaţă, am îmbătrânit şi eu odată cu el. Promisiunea noastră nu a fost simplu de îndeplinit. Ştiam de la început că ne va consuma.

― Poate, dar nu avem încotro, acum. Eram tineri când promis, dar ştiam ce facem. Iar luptele noastre ne-au ţinut loc de viaţă. Dacă nu erai mag, ce ai fi putut să faci?

― Nu ştiu. Nu mai ştiu, de fapt. Mi-am poruncit să uit toate visele dinaintea legământului, a fost primul meu sacrificiu. Al tău este şi mai greu.

Cavalerul zâmbi soarelui care se ascunde în mare. Odihnă. Era tot ce îşi dorea. Era încă departe. Da, călătoria fusese lungă. În părul său se vedeau verile în care împărţise bucurie. Pe buzele sale se vedeau toamnele în care le cântase îndrăgostiţilor.

Avea fluierul fermecat sub armură. Timpul sau trecuse. Ar fi vrut să îl mai poată folosi. Îşi duse mâna la piept. Mai aproape îi era sabia. Ultima încercare. Nu era gata. Era rândul magului să îl ajute. Era atât de obosit.

― Cântecele tale au fost de mare folos. Să nu uiţi asta.

Nu avea cum să uite. Doar memoria îi rămăsese din toate călătoriile. Străbătuse lumea de la un capăt la altul. Împărţise dragoste tuturor, dar nu asta căuta.

O singură dată i se oprise inima în loc.

O fată blondă ca primăvara, cu ochi verzi ca marea în miezul verii şi cu un zâmbet în care se vedeau toate luminile toamnei.

A venit să îi asculte cântecul şi a rămas să îl privească.  

Misiunea lui luase sfârşit. Găsise, în sfârşit, persoana potrivită. Dar nu pentru el. Acesta era legământul său, când inima sa va încolţi, îi va duce regelui ca ofrandă dragostea cea încă nevăzută.

A privit-o lung pe fată până ce ea a putut citi în ochii lui că nu o poate iubi aşa cum ar fi vrut. I-a văzut inima care înmugurise şi i-a rămas alături. Nu ştia ce să îi spună, dar nu mai putea pleca de lângă el.

De atunci nu a mai cântat. Şi-a pus fluierul la piept, a luat-o de mână şi i-a arătat lumea. Au mers împreună restul anului, ţinându-se de mână. Inimile lor vorbeau fără cuvinte. Degetele lor s-au împletit, şi au devenit mai lungi ca să le poată cuprinde pe ale celuilalt. El i-a povestit de blestemul căzut asupra regelui şi de legământul său de a îl desface. Despre magul care i-a pregătit fluierul, sabia şi haina. Care îl aştepta la sfârşitul iernii, ca să îl poată elibera pe rege.

Ea i-a povestit de lumea ei, de visele în care dragostea trebuie mult aşteptată, pentru că vine dintr-un ţinut foarte îndepărtat. A înţeles repede că îl poate iubi într-un singur fel. Să îi accepte misiunea ca şi cum era a ei. Să devină regina unei ţări de care nu auzise. Ofranda ei de dragoste.

Au văzut aşa, cu degetele care deveneau din ce în ce mai lungi, întreaga lume. Când anul s-a sfârşit, el a condus-o acasă, unde ştia, de acum, că nu o să mai revină vreodată.

― O să vină aici mâine dimineaţă, iar apoi vom merge cu toţii la rege.

Magul privi către mâinile cavalerului. Degetele sale strângeau sabia, care se îndoia după mişcarea degetelor sale. A fost prima sa creaţie, momentul în care a înţeles că blestemul poate fi ridicat. Sabia îi răspundea cavalerului ca un animal credincios, cu ea alături nu avea să se teamă de nimeni.

Cavalerul răspunse privirii sale.

― Ştiu, mâine am o las la palat, să îmi păzească regina. Ai făcut o treabă bună, va rămâne în urma noastră şi ne va spune povestea, dacă cineva va şti să o asculte. 

Au petrecut noaptea pe malul mării. Aşteptau ziua în care misiunea lor se va sfârşi. Mai departe nu ştiau ce au de făcut.

Regina a venit dimineaţă, odată cu răsăritul. Avea ochii trişti, dragostea ei se oprea aici. L-a privit pe mag de parcă îl ştia dintotdeauna.

― Tu ai păstrat lumea în ordine şi ne-ai spus cum putem întoarce lucrurile aşa cum au fost cândva. Cavalerul şi-a dat inima pentru asta. Eu nu am apucat să iubesc. Voi merge acolo unde mă aşteaptă capătul poveştii. Dar de astăzi nu mai nimic de spus nimănui.

Au mers în tăcere până la palat. Regele nu mai avea mult de trăit, iar salvarea sa însemna că împărăţia va continua să existe. Sacrificul lor nu fusese zadarnic. Dar niciunul dintre ei nu reuşea să îşi găsească vreun strop de bucurie în suflet. 

La intrarea în palat, s-au oprit şi s-au privit fără grabă. Cavalerul a scos sabia şi a înfipt-o în mijlocul scărilor.

― Nici un gând rău nu va trece mai departe. Oamenii le vor lăsa aici, atunci când vor intra în palat. Le vor lua înapoi la întoarcere, dar când vor veni să îşi vadă regina, gândurile lor vor fi  curate ca apa mării.

Apoi şi-a scos haina cea albă şi i-a pus-o pe umeri.

― Pe mine m-a ferit de toate frigurile lumii, îţi va fi de folos. Oamenii vor vedea în regina lor albul zăpezilor şi calmul munţilor. Se vor apleca cu bucurie în faţa ta şi te vor asculta orice ai să le ceri.

Se întoarse apoi către fratele său.

― Am să păstrez fluierul care nu mai ştie să cânte. O să îl păzesc, pentru ca nimeni să nu îşi mai caute iubirea doar ca o dea în dar. Zeii vor privi spre cavalerul care le-a rupt vraja şi se vor teme să se apropie vreodată de regină.

A îngenunchiat în faţa ei. Şoimul a zburat pe umărul magului.

― De astăzi eşti Regina cu degete lungi, cea care ne-a salvat împărăţia. Nu o să vin să te văd. Voi păstra dragostea ta în suflet, iar dragostea mea ţi-o las acum. Altfel nu pot să plec.

S-a ridicat, şi-a scos armura şi şi-a desfăcut pieptul. Pe inima sa crescuseră flori de toate culorile. Le-a cules fără grabă şi i le-a dat reginei, care le-a pus zâmbind la piept. Dragostea lui va rămâne alături de ea, chiar dacă el pleacă.

Când a intrat în palat, haina cea albă avea, la piept, stropi de sânge. Regele a înţeles că acest semn nu trebuie să se piardă. Iar de atunci, în prima zi de primăvară, femeile îşi pun în piept o mică ţesătură lucrată în alb şi roşu.