Scrisoarea unui prieten

Sunt prieteni pe care nu poţi, întotdeauna, să-i vezi îndeaproape cât ai dori, pe care îi simţi ca prieteni însă tot timpul şi când te gândeşti la ei numai şi prezenţa lor se face vie şi vitală şi caldă şi încurajatoare, şi binefăcătoare şi dătătoare de linişte, şi de încredere, şi de speranţă.

E de ajuns uneori vocea lor la un telefon, e de ajuns un salut al lor trimis într-o zi anume, când exact de acest salut ai nevoie ca să nu te simţi singur sau ca să te simţi mai sigur de tine şi mai apărat.

Prietenia mea cu Mircea Albulescu, marele artist al scenei de scândură româneşti, dar, desigur, şi al filmului, greu egalabil, răspândind o forţă bărbătească rară şi un firesc robust şi gâlgâind de viaţă adevărată, s-a înfiripat din clipa când l-am văzut în Danton. Era, se poate spune, încă tânăr, încă la începutul marii lui cariere şi biruinţe scenice, într-un spectacol de anvergură europeană pe prima scenă a ţării şi am scris atunci una dintre cele mai entuziaste cronici teatrale ale mele, apăsând pe convingerea că ne aflăm în faţa unei mari personalităţi. Am revenit asupra acestei convingeri apoi mereu, întotdeauna copleşit de strălucirea lui din Danton. A fost şi pentru mine o revelaţie creaţia lui în Danton. Am avut sentimentul care nu m-a părăsit niciodată că foarte rar vom întâlni pe o scenă românească o personalitate atât de puternică, atât de dăruită cu har sacru, cu scânteie cerească. În sfârşit, nu mă sfiiam să-l pun în relaţie cu mari actori ai filmului vremii din Occident. Sigur, au urmat creaţiile din filme, pe care zilele din urmă ni le-au amintit pe larg. Interesant este că în argumentele cu care a fost omagiat nu s-a făcut şi fireasca şi importanta trimitere la Danton pentru că cei mai mulţi dintre cei care l-au omagiat astăzi nu l-au văzut, poate, în acest rol. Doctor în Ştiinţe teatrale, a scris şi un studiu de excepţie, dezvăluind şi argumentând procesul creaţiei lui Danton, pe care am avut privilejul de a-l publica sub egida Fundaţiei „Nişte Ţărani”. Studiul ar merita retipărit pentru a fi predat şi studiat in şcolile de teatru şi, de asemenea, de actorii tineri şi, bineînţeles, înscris în bibliografia cercetărilor asupra operei lui Camil Petrescu. A fost şi un profesor de excepţie şi un poet filosof de o sensibilitate cu adevărat neobişnuită şi un prozator cald şi meditativ şi un comentator al vieţii sociale acut. A fost apoi şi peste toate, ca OM, un camarad, un artist mare care ştia să se bucure de arta celor cu care juca, egali în generaţie sau mai tineri. A trăit pentru scenă până în ultima clipă. A fost un conviv inspirat şi un partener de viaţă de toate zilele care încălzea locul şi aerul. A fost un bărbat de succes şi a fost bogat şi în sentimentele cu care a iubit. A avut curajul să-şi privească vârsta în faţă şi m-a impresionat prin acest curaj şi prin această recunoaştere a vârstei.

În urmă cu câteva săptămâni, am primit de la el, prin SMS, această scrisoare în stare să închidă în ea prietenia despre care am vorbit la început.

„Cu vinovată întârziere am aflat că nu te-ai simţit bine. Te rog frumos, fii acelaşi om de încredere care ne dă un rost zilelor noastre! Cu prietenie...bătrână, Albulescul”

Din păcate....