Scrisori către radio Europa Liberă

Promiteam săptămâna trecută să revin cu o altă carte importantă despre care s-a scris puţin sau deloc în presa românească. Iat-o: „Ultimul deceniu comunist. Scrisori către radio Europa Liberă“, vol.1 (1979-1985), vol. 2 (1986-1989), editori Mihnea Berindei şi Gabriel Andreescu, Polirom, 2010-2014.

Cartea e o culegere de scrisori expediate, pe diferite căi, Europei Libere de către cetăţeni români cu profesii diverse, atunci când le cunoaştem, fiindcă multe scrisori sunt anonime, datorate în general unor oameni simpli, funcţionari, muncitori, ţărani, dar şi profesori, medici, scriitori, preoţi şi studenţi.

Problematica lor e de asemenea diversă, referitoare la condiţiile de viaţă ale majorităţii românilor în deceniul cu pricina: frigul din case, dificultăţile materiale, lipsa libertăţii de exprimare sau a dreptului de a călători în afară, justiţia aservită puterii,  fraudarea alegerilor şi altele. Câteva sunt analize serioase ale situaţiei sociale şi ale erorilor politicii economice a conducerii PCR. Printre autorii care nu-şi ascund numele, îl găsim bunăoară pe Mihai Botez. Scrisorile sunt însoţite de numeroase şi temeinic informate note de subsol, care lămuresc contextul intern şi internaţional şi identifică persoanele despre care e vorba. Ca şi în cazul documentelor din cele două volume de anexe la „Raportul final“ coordonat de Vladimir Tismăneanu, pe care le-am comentat vinerea trecută, şi publicarea „Scrisorilor“ i-a solicitat din plin pe editori, care s-au văzut siliţi să apeleze la surse de tot felul. Culegerea e dedicată directorilor Europei Libere, Noël Bernard şi Vlad Georgescu, ambii, „victime ale securităţii“.

Curaj şi speranţă

Lectura scrisorilor ne creează, pe de-o parte, un apăsat sentiment de tristeţe, legat de reamintirea uneia din cele mai dureroase perioade din viaţa multora dintre noi, dar, pe de altă parte, ea ne dezvăluie o anumită formă de rezistenţă morală, intelectuală sau chiar fizică faţă de represiunea la care regimul comunist ne-a supus, rezistenţă ignorată adesea astăzi, ca să spun doar atât, deşi este o lumină care ne parvine dintr-un trecut întunecat. Scrisorile trebuie citite printr-o prismă dublă: o dată, ca expresie , uneori naivă, dar mai mereu înduioşătoare, a unor stări de spirit personale şi colective, dovedind curaj şi speranţă, în pofida anonimatului, lesne de înţeles, în condiţiile riscului evident; a doua oară, ca documente ale unei epoci pe care n-ar trebui s-o uităm atât de repede.

Voi ilustra mai jos cel de al doilea aspect prin descrierea sumară a contextului politic în care un număr impresionant de români s-au decis să se adreseze postului de radio Europa Liberă. Amănunte, în „Introducerile“ la cele două volume datorate editorilor. Scrisorile devin tot mai numeroase şi interesante pe măsură ce viaţa românilor devine tot mai grea şi totodată pe măsură ce sfârşitul regimului ceauşist pare inevitabil. E bine de ştiut că printre autorii scrisorilor erau şi optimişti (unul chiar aşa semna), convinşi că zăresc luminiţa de la capătul tunelului, şi că unul dintre ei bănuia că scrisoarea lui, care vorbea de căderea regimului, nu va ajunge decât după eveniment. Ceea ce s-a şi întâmplat! E de fapt ultima scrisoare difuzată de Europa Liberă, aflată în arhiva lui Nestor Rateş, care i-a comunicat-o lui Mihnea Berindei.

Ca urmare a accederii lui Gorbaciov la Kremlin, în 1985, şi a planurilor lui de liberalizare, perestroika şi glaznosti, securitatea se vede obligată să declanşeze operaţiunea „Eterul” (!), menită să discrediteze Europa Liberă în ţară. Se ştie cât de ascultat era postul. Informaţiile lui erau sorbite ca apa. Nu numai diaspora, dar şi cei din ţară care trimit scrisori sunt consideraţi periculoşi. Securitatea apelează la români plecaţi şi nerealizaţi în străinătate, folosind două reviste ale bisericii, şi totodată la personalităţi din ţară pe care le ştie disponibile pentru propaganda în apărarea regimului. Atacurile contre Europei Libere se înmulţesc. Dezinformarea capătă forme ridicole.

Contra „calomniilor“ şi „minciunilor “

Nu e de mirare că printre cei folosiţi se află personalităţi compromise de mai multă vreme ale vieţii culturale, unele supravieţuind bine-mersi comunismului, ba chiar aflate în avanscenă după 1989: istoricul Florin Constantiniu, autorul după 1989 al unei prea lăudate istorii „sincere“ a poporului român, criticul literar Mihai Ungheanu, promovat secretar de stat în guvernul Roman şi senator, profesorul universitar  Dinu Giurescu, dispărut o vreme în SUA, ale cărui lecţii de istorie le ascultăm încă astăzi la televizor, şi alţii, despre care nu se mai aude, spre ghinionul lor şi norocul nostru. Coordonatorul „Eterului“ este colonelul Ilie Merce, adjunct la Direcţia I de informaţii interne a securităţii, parlamentar din partea Partidului România Mare.  Nu toţi cei avuţi în vedere de securitate vor fi răspuns apelului la colaborare, desigur, dar e limpede de ce s-a apelat la ei, iar atitudinea lor după 1989 e o dovadă în plus. Deconspiraţi ca activi colaboratori sunt deocamdată, din diasporă, Andrei Brezianu, care lucra la Vocea Americii în SUA, şi, din ţară,  Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru de vază al PNL, care a livrat securităţii planul casei lui Vlad Georgescu de la München. Sunt doar câteva nume. În realitate, „Eterul“ era în anii 1980 o armată paralelă îndreptată contra „calomniilor“ şi „minciunilor“ din scrisorile difuzate de Europa Liberă.

Pe cât de reconfortantă este îndrăzneala atâtor români obişnuiţi de a se adresa Europei Libere, pe atât de dezgustătoare este înrolarea unor intelectuali marcanţi în deloc eterica armată de propagandă a securităţii ceauşiste.