Spre „cetatea naturii“...

FOTO Shah Publishing

O alegorie a vieţii, ale cărei motive fundamentale sunt călătoria şi războiul. Un război purtat de oamenii „normali“ cu nişte creaturi fantastice, monstruoase, numite „oamenii apei“ înspre cetatea Babylonului, la care oamenii apei nu pot ajunge întrucât cetatea este apărată de un întreg deşert înconjurător; oamenii făcuţi din apă nu-l pot traversa căci ar fierbe de vii înlăuntrul carcaselor lor.

Cătălin Marin, Visam încet spre Babylon, Shah Publishing, 2018, 309 p.

O călătorie iniţiată de Aaron Ronsky, după ce aude, în zorii unei nopţi de beţie, porunca divină de a organiza un convoi spre Babylon. Drept „pecete“ a veridicităţii „viziunii“ este un… măgar numit Mozes, pe care-l va găsi când se va trezi, gata să-şi intre în rolul de călăuză.

Ilf Aiurov, supravieţuitor al războiului, se alătură convoiului condus de Aaron Ronsky, din care fac parte un turc (Ahmet), un armean (Garbis) şi soţia lui (Darja), o familie de ţigani (Şandor şi Mura) cu copiii lor, un român – Bade (al cărui nume adevărat, Horea, este ţinut secret de frica morţii), Sonya, fata „fără suflet“, un grec, Nikos, Gheorghi şi Aleksandra Ivanov.

Deşi călătoria a fost iniţiată în contextul războiului cu oamenii apelor, ea continuă şi după ce acesta s-a încheiat şi oamenii apelor au fost învinşi. Lucrurile se limpezesc în timpul lecturii: războiul nu este unul exterior, ci lăuntric. „Apele“ sunt umorile noastre – ura, dragostea, setea de înavuţire, dorinţa nesăbuită de nemurire. Cetatea visată, Babylonul, este cosmosul, structura, ordinea la care nu putem ajunge decât după ce focul purificator al deşertului intermediar ne va fi evaporat elementul acvatic, lichefierea şi haosul din noi. Rând pe rând însă toţi pelerinii – cu excepţia lui Gheorghi, a Aleksandrei Ivanov şi a Darjei, soţia lui Garbis, care aleg să rămână într-o oază de la marginea deşertului – toţi ceilalţi ajung să se dizolve sau mai precis să se sufoce din cauza supraîncălzirii propriilor umori în drumul lor prin deşert spre Babylon.

Pe turcul Ahmet şi pe armeanul Garbis îi ucide ura dintre ei, ură care ajunge să fiarbă – sub cerul arzător al deşertului – în interiorul propriilor carcase trupeşti.

Pe Bade (Horea), reprezentant sui-generis, al mioritismului îl ucide – prin intermediul unui, vorba lui Cioran, „asasin caritabil“, Nikos – resemnarea, impasibilitatea, credinţa oarbă în fatalitate… Nikos însuşi, grecul criminal, este fiert în propria lui mânie, resentiment şi ură faţă de oameni.

Sonya este ucisă – nu atât de Nikos – cât de propria ei răceală, de „pierderea sufletului“, de o încremenire maniacală într-un trecut traumatic insurmontabil.

Aaron Ronsky este în cele din urmă topit de patima beţiei şi de slăbirea credinţei în misiunea primită. În sfârşit, însuşi Ilf Aiurov este în cele din urmă pierdut de frică… de frica de bătrâneţe şi moarte (tradusă „pozitiv“ ca ideal al tinereţii fără bătrâneţe). Din cauza acestei frici nu trăieşte până la capăt povestea de dragoste de care are parte prin Iana, o fiinţă semi-fantastică.

În cele din urmă, spre Babylon continuă să se îndrepte neabătut numai măgarul providenţial, Mozes, simbol al înţelepciunii naturii – mereu râvnită, dar, prin însăşi definiţia lui, intangibilă de către om. Măgarul Mozes căruia distincţia dintre ieri şi azi şi mâine, dintre a avea, a fi şi a face îi este indiferentă, este singurul care îşi continuă călătoria spre Babylon, cetatea cu acoperişuri colorate – sortită să rămână într-o veşnică depărtare pentru oamenii porniţi spre ea. În cele din urmă putem spune că măgarul Mozes simbolizează chiar cetatea Babylonului, „cetatea din ceafa căreia răsare soarele“: ordinea naturii de care fiinţa umană este în mod fundamental şi originar despărţită.

Cătălin Marin scrie într-un stil ce ne aminteşte de pictura naivă. Un stil lapidar, schematic, cu incursiuni într-un univers fabulos, magic, aflat în proximitatea vieţii de zi cu zi.