Tot ce am uitat despre viaţă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Să presupunem următoarea situaţie. Te întâlneşti pe stradă cu un cunoscut care îşi aminteşte fix atunci un banc bun. Îţi zice: „Băi, ţi-am spus-o pe-aia cu…“. La finalul bancului, deşi erai pregătit să râzi, nu doar că nu faci asta, dar te sperii: îţi dai seama că omul ăla ţi-a dezvăluit ceva din cotloanele minţii tale, ceva despre care credeai că-i bine ascuns.

Sau şi mai mult: să presupunem că cineva îţi povesteşte un coşmar sau un vis ridicol, ceva de care vrea să scape. Şi, pe măsură ce afli istorisirea, realizezi că nu face decât să spună povestea vieţii tale. Aceasta este felul tulburător în care funcţionează şi prozele scurte din volumul “Ai uitat să râzi”, semnat de scriitorul Bogdan Munteanu (Editura Nemira). Cititorului i se promit nişte pastile uşoare, numai bune de calmat indispoziţiile, şi care se dovedesc de fapt a fi adevărate gloanţe.

Personajele sunt oameni ca mine şi ca tine, complet normali, complet banali, fără instincte de supereroi, fără carateristici de staruri, persoane care la start au avut acelaşi număr de aşi, dar care au ajuns într-un punct critic, unul după care viaţa lor nu va mai fi aceeaşi. Pretextul volumului, care îi dă şi titlul, este o despărţire în care fata îi reproşează băiatului că relaţia lor s-a banalizat atât de mult încât el nici măcar nu mai ştie să râdă.

Acest sentiment ale neputinţei (dar şi al actului ratat, al greşelii minuscule care poate duce la sfârşitul lumii) însoţeşte prozele din volum şi le dă o notă de dramatism potrivită cu naturaleţea acţiunilor, a limbajului. De altfel, din primele rânduri senzaţia cititorului va fi una de familiaritate, de căldură: autorul pare că scrie exact aşa cum gândeşte, exact aşa cum ar istorisi unui prieten bun o întâmplare oarecare, nu ca şi cum s-ar strădui să impresioneze un personaj invizibil, ci pentru pura plăcere a povestirii.

Lumea imaginată de Bogdan Munteanu nu-i de fapt imaginată, ci cât se poate de vie. Nişte băieţi plătesc un boschetar bătrân să le povestească aventurile lui cu femeile, un tip este agăţat pe Facebook şi i se dă întâlnire într-un loc unde îl aşteaptă cu totul altceva, un bărbat îşi vizitează prietenul care este pe moarte şi discuţia dintre cei doi este una halucinantă, un copil îşi petrece ziua de naştere cu tatăl lui alcoolic, un bătrân se chinuie să coboare pe scări din tren, fără să ştie cum se va schimba totul pentru el în acea gară.

Twist-ul din finalul prozei este uneori regretul că nu facem lucrurile cum trebuie, alteori este salvarea, răspunsul corect, în timp ce în unele cazuri finalul este pur şi simplu aripa morţii. Blânda şi teribila aripă a morţii, fâlfâind peste capetele tuturor.

image

Care e proporţia între râs şi plâns în volumul lui Bogdan Munteanu? Depinde de care parte a oglinzii te afli. Un lucru e sigur: oglinda ne arată fix pe noi, cei care ştim ce e important şi bine, noi, cei sarcastici, dar naivi, noi, cei închişi în beciuri, care apăsăm disperaţi pe butoane, imaginându-ne că lumea funcţionează doar pentru că noi nu ne oprim. Noi, vinovaţii. Noi, roboţii uşor sentimentali ai acestei lumi ciudate.

La finalul cărţii, după ce vă veţi recunoaşte fie în victime, fie în călăi, abia atunci va fi cazul să vă întrebaţi dacă nu cumva şi voi aţi uitat să râdeţi şi să verificaţi ce altceva esenţial aţi mai pierdut pe drum. 

CITIŢI ŞI:

Brexit la Terasa Fericirii

Ţine minte viitorul

Tramvaiul groazei: cum îţi distruge RATB-ul viaţa

Teoria cafelei

„Sieranevada“: mortul suntem noi

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite