4 august 1919- prima armată din istorie care a eliberat un stat de comunism

Războiului româno-ungar din anul 1919 nu i-au fost acordate nici măcar câteva rânduri în manualele şcolare alternative de istorie a românilor, pentru clasa a VIII-a sau a a XII-a, cum de altfel, un alt succes militar al României din secolul XX- participarea la al II-lea război balcanic, este tratat într-o manieră superficială în cadrul unui studiu de caz pe tema „România în relaţiile internaţionale (1878-1914)”.

Pe data de 4 august 2014 s-au împlinit 95 de ani de la ocuparea Budapestei de către trupele române. Despre succesul campaniei româneşti din Ungaria am avut ocazia să aflu mai multe detalii datorită unui bun profesor din facultate, domnul Marian Cojoc, care a ţinut să sublinieze această premieră istorică atribuită armatei române. Pentru a nu naşte polemici, menţionez că o altă variantă pentru titlul acestei postări ar fi fost „Prima intervenţie armată anticomunistă din istorie”.

Cu 70 de ani înainte de colapsul comunismului în Europa de Est, acest experiment nereuşit era la începuturile sale. Scopul principal României nu a fost desfiinţarea Republicii Ungare a Sfaturilor, sfârşitul regimului lui Bela Kun fiind de fapt consecinţa indirectă a intervenţiei militare româneşti. Totuşi, campania din Ungaria a conturat rolul important asumat de România în regiune, acela de stăvilire a expansiunii bolşevice.

Factorul declanşator al conflictului româno-ungar a fost rezultatul neconvingător al armistiţiului de pe Frontul Balcanic, semnat la Belgrad, în data de 31 oct./ 13 nov. 1918. Generalul francez Franchet d' Esperey făcea Ungariei, aflată în tabăra ţărilor învinse, o concesie neaşteptată: Crişana, Maramureş şi centrul Transilvaniei rămâneau sub administraţie maghiară, stabilindu-se o linie de demarcaţie pe aliniamentul râului Mureş. O eroare care va facilita politica iredendistă a guvernului condus de Mihály Károlyi, care refuza să îşi retragă trupele din Transilvania, invocând prevederile convenţiei militare de la Belgrad. Profitând de concesia făcută de francezi, ungurii au contestat rezultatul plebiscitului din 1 decembrie 1918 şi au luat măsuri dure de represiune a manifestaţiilor pentru unirea cu Regatul României, în teritoriile lăsate sub administraţia lor.

În ianuarie 1919 debutau lucrările Conferinţei de Pace de la Paris. Conflictul româno-ungar trece într-o altă fază, cea a politicii externe. Pe de o parte, propaganda realizată de Ungaria în marile capitale ale lumii, în scopul influenţării Marilor Puteri, iar pe de altă parte solicitările şi protestele adresate de guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu, şi Consiliul Dirigent din Transilvania, pentru revizuirea armistiţiului de la Belgrad. Pe data de 13/ 26 februarie 1919, românii au câştig de cauză. Conform recomandărilor de la Paris, se constituie o zonă neutră între România şi Ungaria. Armata Ungară este somată să se retragă pe aliniamentul Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, prin nota adresată de colonelul francez Fernand Vyx.

                O dispută veche de secole se rezolvă numai cu sabia  Constantin Kiriţescu, "Istoria războiului pentru întregirea României", 1921

Pentru Ungaria, era clar faptul că puterile occidentale nu erau dispuse să-i tolereze politica agresivă. Are loc, în acest context, o rapidă orientare spre Rusia condusă de Vladimir Ilici Lenin, stat care nu a fost invitat la Conferinţa de pace de la Paris. După demisia lui Károlyi, puterea este preluată de Partidul Comunist Ungar, pe 21 martie 1919. Béla Kun, noul lider al Ungariei, îşi câştigase o însemnată popularitate în rândul cetăţenilor, prin promisiunea de a readuce statul maghiar în vechile sale graniţe. Acest scop nu putea fi atins decât printr-o alianţă cu Rusia bolşevică, care urmărea crearea unui culoar spre Europa Centrală, menit să răspândească ideologia marxist-leninistă. În condiţiile în care, conform acestor planuri, Carpaţii Orientali urmau să devină graniţă între Republica Sovietică Ungară şi URSS, România a reacţionat prompt, ducând o luptă pe două fronturi. În Est, trupele române a respins repetatele atacuri ale bolşevicilor, având loc confruntări armate pe linia Nistrului. Cu toate acestea, războiul civil care se desfăşura în Rusia, dintre revoluţionari şi contrarevoluţionari, a îngreunat concentrarea de forţe ruseşti în Basarabia. Context favorabil pentru România, care a putut în acest fel să pregătească ofensiva din Vest, în vara anului 1919.

Pregătiri de luptă aveau loc în ambele tabere. În Ungaria este decretată mobilizarea generală, fiind chemaţi sub arme aproape 200 000 de oameni şi organizaţi după modelui Armatei Roşii din Rusia. În România, trupele române din Transilvania, instalate aici încă din noiembrie 1918, sunt organizate conform unui ordin de operaţii al Marelui Cartier General, în felul următor: Grupul de Nord, sub comanda lui Traian Moşoiu şi Grupul de Sud, al cărui comandat, Gheorghe Mărdărescu, trebuia să pregătească ofensiva împotriva Ungariei. Doi generali de excepţie ai Armatei Române: Gheorghe Mărdărescu, un ofiţer cu multă experienţă, din 1915 comandant al Academiei Militare; Traian Moşoiu, un general ce se bucura de o imensă popularitate în rândul populaţiei româneşti din Transilvania.

Nu o să insist pe o expunere succintă a operaţiunilor Armatei Române din perioada aprilie-august 1919. Conform sugestiei unui comentator, un articol din secţiunea

ar trebui să arate ca o povestire pentru copii, scrisă de Dumitru Almaş. Cu final fericit, dacă se poate. Din păcate, happy-end au doar masajele orientale şi filmele lui Frank Capra. În cazul campaniei româneşti din Ungaria, odată cu demisia lui Béla Kun, s-au creat condiţiile ascensiunii unui regim autoritar de dreapta. Armata Română, la presiunile Antantei, avea misiunea de „a termina cu Republica Ungară a Sfaturilor", fără a primi instrucţiuni clare din partea aliaţilor occidentali, apărători ai democraţiei, cu privire la ceea ce trebuia făcut după căderea guvernului bolşevic. Contraamiralul Miklos Horthy a ajuns la conducere pe fondul creării unui vid de putere: guvernul social-democrat, instalat după 4 august 1919, nu a rezistat decât două zile. Ocupaţia militară româneasca a exclus implicarea în viaţa politică, iar în aceste condiţii, Ungaria a fost singurul stat european care nu a avut un regim democratic în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Operaţiunile Armatei Române au vizat iniţial eliberarea Transilvaniei şi ocuparea liniei de demarcaţie stabilită la Paris, obiectiv îndeplinit în urma ofensivei din 16-20 aprilie 1919. În mai 1919 este semnat un document istoric cu privire la schimbul de populaţie dintre România şi Ungaria, datorită demersurilor întreprinse de Iuliu Mezei (delegat al Consiliului Dirigent din Transilvania) pe lângă guvernul maghiar. Din nefericire, această înţelegere nu a fost dusă până la capăt, nemafiind valabilă după 4 august 1919. Românii ar fi rămas pe râul Tisa (care urma să devină graniţă între cele douâ ţări) dacă ungurii ar fi acceptat armistiţiul. În schimb, aceştia au continuat să se înarmeze, declanşănd un război împotriva altui stat vecin, Cehoslovacia. Expectativa pe Tisa a durat până pe 24 iulie 1919, când, cu acceptul aliaţilor, armata română a declanşat o puternică contraofensivă, având mână liberă pentru a înainta pe teritoriul inamic. În data de 30 iulie 1919, în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, trupele române trec râul Tisa în punctul Kiskore şi ajung în numai 6 zile la Budapesta. Trupele Armatei Roşii Ungare, aflate în retragere, sunt dezarmate. Pe 4 august 1919, Ungaria era definitiv învinsă. Armata Română realiza o dublă premieră: prima armată a Antantei care ocupa o capitală inamică, respectiv prima intervenţie militară anticomunistă din istorie, fapt a cărui importanţă va fi observată mai târziu. Pentru un stat inclus în categoria celor cu „interese limitate" la Conferinţa de pace de la Paris, era o performanţă memorabilă.

Viziunea lui Alan Woods (scriitor britanic, adept al troţkismului) asupra ocupaţiei româneşti din Ungaria

Armata română hrănind populaţia Budapestei

Într-un articol din 12 noiembrie 1979, la 60 de ani de la retragerea trupelor române din Budapesta, Alan Woods afirma următoarele: „La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Sovietică Ungară. Pe 1 august, 133 de zile mai târziu, acest capitol eroic din istoria clasei muncitoare maghiare a luat sfârşit prin intrarea Armatei Albe Române în Budapesta. Dacă proletariatul maghiar ar fi reuşit, Republica Muncitorilor din Rusia ar fi ieşit din izolarea internaţională". Reiese de aici că menţinerea Republicii Sovietice Ungare era vitală pentru reuşita revoluţiei proletare în Europa. Denumirea de „armată albă"  făcea trimitere la mişcarea ce se opunea bolşevicilor în timpul războiului civil rus. Această idee este confirmată în finalul articolului: "Înfrângerea Revoluţiei Ungare din 1919 a fost o lovitură grea pentru clasa muncitoare internaţională. Revoluţia proletariatului rămânea izolată într-o ţară înapoiată, iar acest fapt a determinat degenerarea ulterioară a primul stat comunist din lume". Sunt extrem de interesante şi opiniile cu privire la campania României din Ungaria, catalogată ca fiind o „intervenţie imperialistă" : „Odată cu intrarea armatei române în Budapesta, un regim de teroare a început împotriva clasei muncitoare maghiare. Albii au folosit metode barbare, medievale de tortură, 5000 de oameni şi-au pierdut viaţa în acea perioadă". Pare greu de crezut, dar trebuie consemnată şi această perspectivă. Este cunoscut faptul că trupele române au avut ca scop principal protejarea civililor, într-o ţară ce trecea printr-o instabilitate fără precedent.

Afirmam în debutul articolului că manualele de istorie nu fac nicio trimitere la războiul româno-ungar din anul 1919. Este dificil de înţeles cum se poate studia participarea României la Primul Război Mondial, dacă lipseşte perioada dintre momentul reintrării în război (10 noiembrie 1918) şi tratatele de la Paris. Formarea statului naţional unitar nu s-a datorat numai contextului internaţional favorabil (Revoluţia bolşevică şi victoriile Antantei de pe Frontul de Vest), ci şi rolului impunerii forţei armate, după cum bine spune scriitorul Cristian Negrea:

Degeaba Conferinţa de Pace de la Paris ar fi zis că Transilvania aparţine României, dacă România nu-şi putea impune prin forţă, la nevoie, stăpânirea asupra acestei provincii. Crede cineva că Franţa sau Marea Britanie ar risca viaţa unui singur soldat ca să facă dreptate României, dacă aceasta nu era capabilă să o facă singură?

Cineva îi mulţumea domnului Cristian Negrea, într-un comentariu postat pe blogul scriitorului, pentru ocazia de a citi despre războiul româno-ungar, pe care nu l-a studiat la şcoală. Este un fapt la fel de absurd precum studierea la gimnaziu (inclusiv la clasa a V-a! ) a cursului opţional despre Holocaust, care cu toate scopurile lui nobile, nu face decât să îi transforme pe elevi în fani Adolf Hitler. Elevul de 10-14 ani va avea impresia că întreaga istorie se învârte în jurul liderului Germaniei Naziste. În viitor, este foarte posibil să îl vedem cum îşi expune pe forumuri opiniile sale cu privire la superioritatea rasei ariene. Am obţinut o persoană cu o gândire critică şi flexibilă, finalitate a disciplinei Istorie? Din contră, am oferit societăţii un individ cu o gândire stereotipă. Există o sumedenie de teme pentru cursurile opţionale, care pot compensa penuria informaţională din manualele de istorie.

[P.S.]  Am fost surprins de succesul primului meu articol de pe blog, Examenul de titularizare în învăţământ, o expresie a unui sistem leviatanic. Mă aşteptam, totuşi, la mai multe comentarii. Mi-a atras atenţia o singură reacţie, şi aceea postată pe forumul edu.ro, unde cineva mi-a preluat articolul prin copy-paste. Domnul profesor afirma că a trecut şi el printr-un proces kafkian, dar totul s-a schimbat când şi-a găsit o „umbrelă politică”- şi, dintr-o dată, „din renegat al direcţiunii, a devenit un lăudat al direcţiunii”. Nu, nu este asta soluţia. Umbrela politică se schimbă o dată la 4-5 ani. Ai intrat în jocul lor şi îl vei juca până la pensie. Nu pot să concep faptul că acest sistem are nevoie de imixtiunea politicului. Este ca şi cum ai aduce stripteuze în biserică.