8 februarie 1859-8 februarie 2019: 160 de ani de la intrarea în Bucureşti a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Am aşteptat  acest ceas de vineri seara (prima seară a sfârşitului de săptămână, a week-end-ului cum se spune astăzi) cu speranţa că îşi va aduce aminte cineva de un moment de mare însemnătate petrecut cu 160 de ani în urmă, în Bucureşti

Mărturiile contemporane arată că 8 februarie 1859 a fost într-o zi de duminică. Pe vremea aceea nici măcar repausul duminical nu fusese reglementat oficial (legea repausului duminical s-a votat în data de 6 martie 1897 ), aşa că Duminica era deopotrivă şi sărbătoare religioasă şi ziua sfârşitului de săptămână, adică ziua de week-end. Îşi mai aduc aminte contemporanii şi că era un ger de crăpau pietrele.

Ce nu ne mai aducem noi aminte astăzi, este faptul că, la 8 februarie 1859, Domnitorul  Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie 1859 Domn al Moldovei şi la 24 ianuarie 1859 domn al Ţării Româneşti,  a venit la Bucureşti pentru a depune jurământul de credinţă în faţa Adunării Elective a Ţării Româneşti, răspunzând astfel uriaşului efort şi entuziasm naţional care făcuseră posibilă dubla alegere, punând Europa în faţa ”faptului împlinit”. Alexandru Ioan Cuza plecase din Iaşi, la 4 februarie 1859, ajunsese la Focşani (oraşul de pe malurile Milcovului, ce reprezentase graniţa între cele două Principate, unde va funcţiona în intervalul 1859-1862, Comisia Centrală, instituţia menită să asigure unificarea legislaţiei în cele două Principate Unite), de unde a pornit spre Bucureşti. Prin orice localitate a trecut, Domnitorul Unirii a fost primit cu entuziasm de către români. Localităţile Buzău şi Ploieşti i-au oferit primiri fastuoase Domnitorului Unirii. La Buzău, comandantul dorobanţilor i-a prezentat onorul cu Tricolorul, oraşul fiind iluminat şi împodobit cu tablouri reprezentând Unirea, cetăţenii petrecând până noaptea târziu. La Ploieşti, Domnitorul Unirii a ajuns în data de 7 februarie 1859. În centrul localităţii, orchestra a cântat neîncetat până a doua zi, iar populaţi a jucat pe străzi Hora Unirii, ferestrele caselor fiind decorate cu steaguri tricolore.

Evident că acest eveniment epocal a născut o explozie de bucurie în rândul bucureştenilor.  Omul politic, revoluţionarul paşoptist Mihai Kogălniceanu, aflat la Bucureşti ceva mai înainte, pentru a contribui la pregătirea instalării Domnitorului Unirii în capitala Ţării  Româneşti,  scria la 7 februarie 1859, cu o zi înainte de sosirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza: ”Situaţia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi oraşul e în sărbătoare. Toată lumea a ieşit în stradă. Veţi primi o ovaţie cum n-a mai primit un domn în Principate, ce spun eu, cum n-au mai avut nici suveranii marilor state” (...) Nu vă puteţi închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn”.

Mărturiile contemporane arată faptul că Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a plecat din Ploieşti în dimineaţa zilei de 8 februarie 1859,  a fost întâmpinat, la orele după amiezii cu Tricolorul, cu tradiţionala ”pâine şi sare”,  flori, urale şi panglici tricolore, zeci de mii de bucureşteni (s-a afirmat că au fost circa 100 000 bucureşteni) ocupând marginile drumului care străbătea Pădurea Băneasa la mai mult de 15 kilometri de Bucureşti, aproximativ în apropierea localităţii Otopeni de astăzi.  În fruntea bucureştenilor era însuşi Nicolae Golescu, Ministrul de Interne, fiul boierului Dinicu Golescu, acesta pregătindu-i domnitorului cea mai frumoasă trăsură de paradă. Domnitorul Unirii îi avea alături pe secretarul său, D.A. Sturdza, pe Colonelul Nicolae Pisoschi (şeful său de Cabinet, care l-a sprijinit direct pe Cuza pentru a fi ales domnitor în Moldova- şi pe Căpitanul Costache Silion, aghiotantul său.  

Autorităţile bucureştene au ridicat un Arc de Triumf la intrarea în Bucureşti. Podul Mogoşoaiei (azi Calea Victoriei) avea mulţimea adunată pe ambele părţi ale căii de acces. În Bucureşti, erau atunci circa 130 de biserici, intrarea Domnitorului Cuza fiind salutată de clopotele acestora, în timpul în care Alexandru Ioan Cuza s-a îndreptat spre sediul Adunării, de pe Dealul Mitropoliei, cu puţin timp înainte de căderea serii.

Nicolae Filimon, scriitor şi jurnalist celebru al epocii scrisese un articol în care indica faptul că Piaţa Teatrului Naţional fusese pregătită de sărbătoare. În mijloc, trona o piramidă naturalădin brazi verzi, decorată cu felinare colorate. Portretul Domnitorului Cuza era aşezat în mijlocul balconului principal al Teatrului Naţional, alături de simbolurile Justiţiei, Abundenţei, Gloriei. La baza portretului,  se aflau stemele reunite ale Principatelor: Bourul Moldovei şi Acvila Ţării Româneşti.

Astfel, procesul Unirii din 1859 a Moldovei cu Ţara Românească era consfinţit de jurământul Domnitorului Cuza.  În această zi, Alexandru Ioan Cuza a adresat următoarea Proclamaţie:

”NOI ALEXANDRU ION I
Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Domn Moldovei şi al Ţării Româneşti
La toţi de faţă şi viitori sănătate

Voinţa Naţiei prin legiuitele sale organe, Adunările Naţionale Elective din Iaşi şi Bucureşti, ne-a ales Domn Moldovei şi al Ţării Româneşti.

Acest mare act naţional, săvârşit prin unanimitatea voturilor amîndorora Adunărilor, a unit tronurile lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul.

În ochii Noştri, acest act este triumful unui princip mântuitor ce face să bată în inimile tuturor Românilor: frăţia românească!

Suindu-Ne pe tron cu numele de Alexandru Ion I, mândru şi fericit de a vedea numele Nostru înscris în rândul Domnilor Ţării Româneşti, cea întâiu datorie a Noastră este de a Ne adresa către Voi, iubiţilor compatrioţi, din Ţara Românească, de a Vă ura pace şi fericire şi de a Vă spune cari sunt cugetările şi ţintirile Noastre.

Înainte de a Ne sui pe tronul Ţării Româneşti, Noi în faţa Adunării, am făcut următorul jurământ:

“Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării că voiu păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voiu priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voiu avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea Naţiei române.

Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie într-ajutor!”

Linia noastră de purtare în oblăduirea Ţării Româneşti, nu o putem mai bine arăta decât întrebuinţând aceleaşi cuvinte ce am rostit la suirea Noastră pe tronul Moldovei.

Vom fi Domn Constituţional. Vom respecta toate drepturile Adunării Elective şi toate stăruinţele Noastre vor avea de ţel deszvoltarea noilor instituţii ce ne-a recunoscut Europa şi adevărata şi temeinica punere în lucrare a reformelor, ce sunt menite de a introduce în societatea noastră marile principii ale statelor moderne.

Pentru că aceste mari reforme să aibă drept resultat fericirea obştească, Noi sfătuim şi îndemnăm pe tot compatrioţii noştri, de orice stare şi condiţie, ca să uite desbinările şi urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea dintre fiii aceleiaşi ţări şi naţii, numai o deplină armonie între clasele societăţii, întrunind aşa toate puterile, poate să ne întărească; şi aşa şi guvernământul şi poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului.

Misia Noastră, deşi frumoasă este foarte grea! Noi nu vom putea-o împlini decât, dacă vom avea îmbrăţişarea sinceră şi sprijinul puternic al compatrioţilor noştri, toate zilele Noastre vor fi întrebuinţate în chip de ale merita şi dobândi.

Noi facem un apel la patriotismul, râvna şi activitatea funcţionarilor publici, cari sunt legiuitele organe ale guvernământului în relaţiile sale cu particularii. Legile căzuseră în părăsire şi cu dânsele toată puterea ocârmuirii. Legile trebuie să-şi redobândească toată autoritatea. Puterea executivă, având a fi în viitor organul legalităţii celei mai stricte, trebuie dar să fie tare şi respectată de toţi. Trebuie ca în viitor, fiecare cetăţean, fără osebire, să fie apărat în onoarea, în viaţa şi averea sa. Aceste mari bunuri sunt încredinţate ocrotirii autorităţilor publice”.

Precum dar, vom avea de bucurie a căuta şi a răsplăti toate meritele, tot devotamentul, tot serviciul onorabil al funcţionarilor mari şi mici, tot aşa guvernământul Nostru este hotărât de a pedepsi fără cruţare şi cu toată asprimea legilor toată călcarea de lege.

Aceasta este profesia Noastră de credinţă, ce o adresăm Ţării Româneşti, întocmai precum am adresat-o şi Moldovei. Ea arată toată mărimea şi greutatea misiei, ce ne este încredinţată de către Voinţa Naţională. Vom avea însă curagiul de a o primi şi energia de a o împlini; căci ne rezemăm pe concursul înţelept şi patriotic al unui popor, ce voieşte a se regenera şi a se face vrednic de mărirea numelui său de: Naţie Română.

Tuturor compatrioţilor Noştri le trimitem Domneştile şi Frăţeştile Noastre urări; şi Dumnezeu să binecuvânteze Principatele Unite.

Datu-s-a în Domneasca Noastră reşedinţă a Ţării Româneşti, Bucureşti, în ziua de 8 februarie, anul 1859, iar al Domniei în Principatele Unite cel întâiu.

Alexandru Ioan I”

Mitropolitul Nifon, Preşedintele Adunării Elective a Ţării Româneşti a spus: ”…Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!”

În acea vreme oamenii comunicau prin scrisori,  doar autorităţile întrebuinţând miraculoasa invenţie numită telegraf. Populaţia nu avea alte canale de informare decât ceea ce se auzea în foaierele teatrelor marilor oraşe, în pieţele publice sau în cele comerciale. Cei mai înstăriţi şi cultivaţi puteau cumpăra  ziare, din care aflau noutăţile, care apoi erau popularizate în toate mediile de socializare ale epocii. Aruncând o privire prin mărturiile vremii, am decis să le prezint pe cele mai cunoscute. Am ales fragmente din scrisorile unui artist către un scriitor, din cele ale unui om politic către un poet şi diplomat.

Astfel, pictorul Nicolae Grigorescu îi scrisese lui Alexandru Vlahuţă, celebrul autor al cărţii ”România Pitorească”, despre modul în care a reacţionat când a aflat de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza: “Ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Omul politic liberal D.A. Sturdza a rememorat evenimentul într-o scrisoare adresată poetului şi omului politic, diplomatului  Vasile Alecsandri:„Rezultatul întregii acestei călătorii este că toţi românii din cele două Principate se vor lăsa mai curând tăiaţi în bucăţi decât să revie la vechea stare de lucruri (…). La Bucureşti, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutându-se un suveran cu mai multă dragoste şi serbări publice ca în această primă capitală a României”.

Ziarele vremii surprinseseră şi ele importanţa momentului şi bucuria imensă trăită de bucureştenii care şi-au întâmpinat primul Domnitor al Principatelor Unite.

În ziarul „Naţionalul”, autorul articolului nota: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.”

Nici redactorul ziarului ”Dâmboviţa” nu se lăsa mai prejos: ”populaţia Capitalei eşise mai toată în calea domnului. Din toate părţile ploua cu valuri de flori”. Cu acest prilej ”cu ocazia intrări(i) în Bucureşti a Mării Sale Prinţului Alecsandru Ioan I, Alesul tuturor Românilor”, cum se spune în titlu, s-a alcătuit şi tipărit ”Hora lui Cuza Vodă” pentru voce şi ”piano”, cu versuri de Dimitrie Bolintineanu şi muzică de D.D. Florescu. Tot acum au fost compuse şi ”Marşu ceremonialu”, ”Marşul Unirei” şi ”Marşul lui Cuza Vodă din 1859”.

Au trecut exact 160 de ani de atunci. În România anului 2019, 24 Ianuarie a devenit zi liberă, prilej de o minivacanţă oferită de Guvern, bugetarilor. Au fost ceremonii în marile oraşe, s-au depus coroane, politicienii au ţinut discursuri şi cam atât. Azi, 8 februarie 2019, niciun oficial, niciun partid nu au amintit nimic. Gândul oamenilor zboară mai departe către următoarele sărbători, tradiţionale ori de import, naţionale ori religioase, uitând că în fiecare zi, Muza Clio, muza Istoriei consemnează câte ceva.