9 mai 1877. Declaraţia de Independenţă a regatului României

Regatul României avea să îşi câştiga libertatea cu sacrificiul ostaşilor români, pe frontul de luptă

Pe data de 9 mai 1877, prin vocea politicianului român Mihail Kogăniceanu, se citea Declaraţia de Independenţă a României, proces ce avea să pună capăt, prin sacrificiul ostaşilor români, sutelor de ani de dominaţie otomană. Efortul regatului român, la sfârşitul războiului, nu avea însă să fie răsplătit pe măsura sacrificiului depus.

Începerea ostilităţilor împotriva Imperiului Otoman a fost precedată de o nouă criză Orientală. În 1875, populaţia creştină din Bosnia şi Herţegovina s-a revoltat împotriva dominaţiei otomane. Ulterior, în ecuaţia războiului au intrat şi  bulgarii, sârbii şi muntenegrenii. Această criză a creat condiţii prielnice pentru obţinerea Independenţei iar pentru Rusia, de intervenţie împotriva Imperiului Otoman.

Înainte de declanşarea războiului, Rusia informase deja România că, în caz de conflict armat, „va fi nevoită” să ocupe ţara pentru a se asigura de neutralitatea ei. Iată care este atitudinea Rusiei faţă de un posibil aliat în lupta antiotomană.

România se pregătea de război de câţiva ani, iar Carol trecuse deja la reorganizarea armatei, al cărei comandant suprem era.

În 1877 au avut loc operaţiunile militare ale Rusiei împotriva Imperiului Otoman. Deşi iniţial ajutorul României a fost refuzat, ţarul sperând într-o victorie fără ajutor românesc, ulterior armata română a intervenit pe front.

Înainte de începerea războiului au existat negocieri secrete între România şi Rusia privind colaborarea. Prima dorea obţinerea indepedenţei depline faţă de înalta Poartă.

Pe data de 4 aprilie a fost semnat între Rusia şi România un tratat care permitea trecerea trupelor ruseşti spre Balcani cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a statului român nou înfiinţat. Vom vedea ulterior că acest tratat a fost respectat doar de către România, pentru că Rusia, după ajutorul primit, a nutrit iar la un teritoriu românesc. Amputarea va continua.

Rusia a început ostilităţile fără a solicita ajutorul României şi pentru a evita acordarea acesteia din urmă de drepturi la sfârşitul conflictului. Ţarul nu era interesat de consolidarea poziţiei internaţionale a statului român prin participarea acestuia la desfăşurarea ostilităţilor, conştient fiind de statutul de cobeligeranţă pe care România l-ar putea obţine. Ea i-ar fi asigurat statului român  dreptul de a participa la negocierile de Pace care ar fi urmat.

Pe data de 9 mai 1877 în Parlamentul României se citeşte Declaraţia de Independenţă. După aceasta, prin vitejia soldaţilor români şi ca urmare a sacrificiului depus de către armată, România îşi câştigă independenţa.

Aportul României la război a fost unul semnificativ şi esenţial pentru finalitatea acestuia. Dincolo de participarea militară, colaborarea cu Rusia a asigurat acesteia o poziţie strategică extrem de importantă. O neutralitate reală ar fi însemnat lipsa oricărei colaborări cu Rusia lucru care ar fi pus-o  în posibilitatea acţionării în Balcani. Singura opţiune ar fi încălcarea neutralităţii, intrarea în război împotriva României şi, cel mai probabil, conflictul ar fi avut o altă finalitate cu sprijinul turcesc. România şi-a urmărit interesele de moment şi, contrar recomandărilor Franţei şi Angliei, a devenit partenerul Imperiului Ţarist. Independenţa era absolut necesară pentru câştigarea deplinei libertăţi de acţiune.

Pe data de 19 ianuarie 1878 Imperiul Otoman cere un armistiţiu. Rusia a făcut presiuni ca negocierile de pace să  înceapă imediat pentru a  nu lăsa timp marilor puteri să organizeze o nouă Conferinţă Europeană în care Turcia ar fi obţinut sprijinul marilor puteri. Pacea s-a încheiat pe 19 februarie 1878.

Rusia şi-a luat toate măsurile necesare pentru ca la Conferinţa de Pace de la San Stefano (3 martie 1878) şi ulterior la Berlin (începută la 1 iunie 1878), statului român să nu îi fie recunoscute meritele.

Ca şi cum nu ar fi fost suficient, situaţia României a devenit iar obiect de negociere. Sfârşitul războiului a avut puterea unui „dictat”. Astfel în mod abuziv şi fără o înţelegere cu România, ţarul anexează partea de Sud a Basarabiei, care revenise Moldovei după Tratatul de la Paris din 1856. Această anexare a fost mascată de Rusia sub forma unui schimb, România redobândind ţinutul Dobrogei, Delta Dunării şi Ţinutul Şerpilor, fost pământ românesc.

În 1812, Rusia anexase întreaga parte de la Est de Prut a Moldovei lui Ştefan cel Mare, inclusiv zona de sud, formată din Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1856, în urma războiului Crimeii, Rusiei înfrânte i s-a refuzat accesul la gurile Dunării şi atunci, sudul Basarabiei, definit astăzi ca fiind Bugeacul, a fost retrocedat Moldovei şi ulterior avea să se regăsească în statul România. Această pierdere, deşi nesemnificativă teritorial pentru Rusia, avea să umbrească relaţiile cu noul stat român. Pretenţiile teritoriale asupra acestui spaţiu au fost permanent cunoscute de către politicienii români, fiind ştiut faptul că e o problemă de timp până când Rusia va încerca prin forţă redobândirea lor. În toată perioada de după războiul Crimeii şi până la reanexare, Rusia a susţinut permanent financiar o opoziţie energică a minoritarilor de aici.

Însuşi prim-ministrul României din timpul domniei lui Cuza, Mihail Kogălniceanu, îşi avea originile în Bugeac. Acesta a înaintat un protest în timpul Conferinţei de la Berlin, la care România nu fusese primită.

Diplomaţia românească nu şi-a dat acordul pentru această cedare, iar ea reprezenta o gravă încălcare a  convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877. Rusia nu a cedat nimic de la ea, părţile revenind României fiind luate de la Imperiul Otoman. Nu e vorba de nici un schimb teritorial deoarece Dobrogea era locuită în majoritate de către români.

Condiţiile pentru turci au fost foarte dure şi au însemnat practic capitulaţia acestora. La presiunea Rusiei, lua naştere o Bulgarie Mare sub control rusesc şi se recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului. La Berlin însă, Bulgaria a fost împărţită în două: Principatul autonom Bulgar şi Rumelia Orientală care va rămâne sub autoritatea sultanului. O Bulgarie Mare, sub puternica influenţă rusă, constituia un pericol mult prea mare pentru Europa. Probabil că menţinerea acesteia ar fi determinat o puternică presiune asupra României.

Reacţia publică de nemulţumire a fost foarte mare în România la aflarea acestor veşti. A existat o presiune mare pusă pe guvernul liberal şi pe I.C. Brătianu. În epocă, erau cunoscute tendinţele expansioniste ale Rusiei asupra provinciei anexate, lucru pentru care de altfel România a şi încheiat tratatul prin care permitea trecerea trupelor cu condiţia respectării integrităţii.

Marile puteri au făcut jocul Rusiei, condiţionând recunoaşterea Independenţei câştigate pe câmpul de luptă de respectarea articolului 45 din cadrul Convenţiei de la Paris şi care prevedea cedarea Sudului Basarabiei.

Iată că, în ciuda efortului depus în susţinerea şi garantarea victoriei pentru armata rusă, respectul cuvenit nu a fost pe măsura celui acordat. Rusia calcă încă odată în picioare nu doar demnitatea românilor, ci chiar integritatea lor teritorială. Comportamentul Rusiei era unul de cotropitor, de învingător, profitând de faptul că avea trupe pe teritoriul României.

După ce, peste capul românilor, a cedat de la sine putere, Bucovina, a anexat Estul Moldovei, iată că a venit timpul unui alt teritoriu să fie anexat de către „prietenul de la răsărit”. Politica rusă de expansiune peste România continuă, deşi ea se face în paşi mărunţi. Rusia ar fi vrut mai mult dar va avea abia peste aproape 100 de ani, atunci când, după finalizarea celui de-al doilea război mondial, România va intra integral în sfera de interese a Rusiei. Departe de a fi rusofob şi înţelegând perfect comportamentul de imperiu al Rusiei, ceea ce a generat reacţia românilor a fost permanenta acţiune a „bunului nostru vecin” de a distruge cultura, spiritul naţiunii române. Nu ocupaţia în sine este esenţa problemei ci faptul că, prin forţă, Rusia a încercat permanent distrugerea identităţii româneşti. Faptul că acum scriu această carte demonstrează că soluţia de ocupare şi distrugere nu a fost una de succes.

România a fost forţată să accepte condiţiile pentru a se evita un nou război care ar fi afectat în mod direct toţi locuitorii statului român. Cei doi ani de conflict provocaseră pierderi mari umane şi materiale, iar economia ţării trebuia lăsată să se refacă.

Rusia a profitat de poziţia pe care a dobândit-o la sfârşitul războiului şi s-a comportat asemenea unui cotropitor. Nu a fost nici pentru prima oară şi nici pentru ultima oară.

Deşi aparent pare a fi un schimb echitabil şi nu anexare, în realitate Rusia nu a cedat de la sine ci de la Imperiul Otoman. Dobrogea şi gurile Dunării nu ar fi putut fi controlate de către Rusia pentru că ar fi fost rupte terestru de imperiu, datorită sudului Basarabiei. Ţarul a identificat acest obstacol şi a preferat să obţină sudul Basarabiei.

România, deşi a avut o contribuţie semnificativă în desfăşurarea ostilităţilor şi după cum am arătat mai sus rolul său a fost decisiv, nu a fost primită la masa negocierilor din cauza Rusiei. Aceasta nu a recunoscut niciodată statutul de egalitate al României în privinţa politicilor internaţionale. Această abordare a fost una constantă de-alungul timpului pentru ruşi, indiferent de situaţia României fiindu-i trădate interesele.

După anexarea Bugeacului apelativul de român a fost interzis. De asemenea s-a interzis scrierea cu litere latine, s-au închis şcolile în limba română, fiind permisă doar predarea în limba rusă, legătura bisericilor cu ţara a fost întreruptă. S-a trecut de fapt la clasica politică rusă de distrugerea  a tot ceea ce este românesc.

Rusia a dovedit pentru a nu ştiu câta oară că nu este un partener de încredere şi, indiferent de aşteptări, atitudinea acesteia va fi întotdeauna una arogantă. Rusia şi înainte, şi atunci, şi ulterior a tratat România ca pe un vasal şi nicidecum ca pe un partener egal. Ce încredere poţi avea într-un „partener” care permanent şi-a urmărit doar propriile interese, asumându-şi chiar şi meritele tale? Rusia nu poate fi prietena României deoarece nu îşi doreşte acest lucru. A dovedit şi va dovedi în continuare că aşa este.