Adevărul Live. Mărturisirea-testament a generalului Iulian Vlad, despre decembrie '89: Oamenii erau bulversaţi, nu mai ştiau ce ordine să execute

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Adevărul Live a difuzat un document de arhivă cu o valoare absolut excepţională de mărturie istorică din partea unuia dintre participanţii-cheie la evenimentele din însângeratul decembrie '89. Este vorba despre singurul interviu de televiziune acordat vreodată de generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii, realizat anul trecut de ziaristul Cristian Unteanu.

Generalul-colonel Iulian N. Vlad consideră că, în decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu era izolat pe scena politică internaţională. Fără niciun sprijin extern, dictatorul român avea soarta pecetluită, iar încercarea lui de a se agăţa de putere cu orice preţ ar fi degenerat într-un masacru dacă generalul-colonel Vlad, în calitatea sa de şef al Departamentului Securităţii Statului, nu ar fi dat ordin unităţilor de Securitate să nu tragă.

Prima parte a interviului a fost difuzată pe 21 decembrie şi o puteţi urmări AICI.

Continuarea, mai jos: 

Iulian Vlad: Vreau să precizez că Milea a fost un militar desăvârşit. S-au spus multe lucruri neadevărate despre generalul Milea în ultimii 26 de ani, însă eu l-am cunoscut îndeaproape şi, repet, a fost un profesionist adevărat. După ce i-am făcut propunerea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Tovarăşe Vlad, nu mai pot. Nu mai sunt în stare să fac nimic“. Omul acesta era deja căzut. La propriu. Era de nerecunoscut. Bineînţeles că am oprit discuţia aici şi i-am propus să meargă să se odihnească. Mai erau câteva ore până dimineaţă. Eu am plecat la sediul Direcţiei a V-a a Departamentului Securităţii, unde m-am pregătit pentru a reintra în dispozitiv. Am primit un telefon, cred că pe la orele 7.00, sau poate mai devreme, de la Silviu Curticeanu, secretarul CC al PCR, care mi-a comunicat: „Veniţi la săliţă. Are loc o şedinţă a Comitetului Politic Executiv (n.r. – C.P.Ex.)“.

Ce era săliţa?

Era o sală mai mică de şedinţe din sediul CC, pe care Ceauşescu o folosea de obicei ca sală de lucru cu reprezentanţi ai diferitelor instituţii. Nu era sala consacrată şedinţelor Comitetului Politic Executiv. Eu nu eram membru al acestui organism, dar în acele zile am fost chemat la toate şedinţele sale. Postelnicu şi Milea erau membri supleanţi ai C.P.Ex. şi participau de drept la şedinţă. M-am dus la săliţă şi, potrivit unei înţelegeri pe care o avusesem mai demult cu Milea, i-am rezervat un loc în dreapta mea.

Exista o ordine anume?

Nu. Generalul Milea mi-a propus la un moment dat ca, atunci când suntem chemaţi la şedinţe, să stăm unul lângă celălalt. Dorea să stea lângă mine. Ne mai sfătuiam, mai schimbam o părere. Aşa am făcut. După un timp a venit Postelnicu şi s-a aşezat în stânga mea, după care au apărut şi alţi membri ai C.P.Ex. între care: Constantin Dăscălescu, Gogu Rădulescu, Manea Mănescu, Ion Dincă, Silviu Curticeanu, Mihai Ghere, care a făcut şi nişte observaţii în timpul şedinţei, Ion Radu, care fusese trimis pe teren, bănuiesc de Nicolae Ceauşescu, să vadă ce se-ntâmplă... 

Ceauşescu către Milea: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“

image

Şi care era situaţia?

Ion Radu a raportat că a văzut că marile uzine ale Bucureştiului se porniseră în coloane către centru. Bucureştiul se mişca tot. Cu lozinci improvizate, rostite verbal, adaptate momentului, nu ca cele rostite la mitingul oficial, la adresa conducătorilor. Aşteptam să vină Ceauşescu. Şi a venit. În spatele lui era Elena Ceauşescu. El s-a oprit în uşă şi, preţ de un minut, s-a uitat, mai bine zis a fixat cu privirea, cum numai el ştia să o facă, o privire care trecea prin tine, pe care o simţeai că te pătrunde, în direcţia unde eram eu, Postelnicu şi Milea. Mărturisesc că în primul moment, am crezut că se uită la mine. Şi poate avea motive să o facă. Probabil că la fel a gândit şi Postelnicu, care conducea Miliţia şi alte unităţi ale Ministerului de Interne şi ar fi putut să primească reproşuri faţă de acţiunile desfăşurate. Însă acea privire îi era adresată generalului Milea. Şi a izbucnit, aproape ţipând: „Milea, ţi-am dat ordin să aduci unitatea cutate şi cutare...“. Şi a început să înşire un număr de unităţi din ţară. Ţin să precizez că ştia cu exactitate amplasarea pe teritoriul României a unităţilor militare. Milea a încercat nişte răspunsuri, dar Ceauşescu a continuat cu acuzele: „De ce nu mi-ai executat ordinele?“. I se adresa cu un asemenea ton, cu care nu poţi să-i vorbeşti nici unui soldat. Nu poţi să-i vorbeşti aşa pentru că îl jigneşti, aşa cum a fost jignit Milea în momentele acelea. Milea avea o figură cadaverică, era transfigurat. Era clar că nu dormise toată noaptea, era puternic frământat de ceea ce se întâmplase, dar şi de ceea ce urma să se întâmple, inclusiv de măsurile care se vor lua împotriva lui.

Ce anume?

O să vă explic o anumită situaţie care i-a amplificat starea de deterioare în care se afla. Ceauşescu îl chemase de la Timişoara pe generalul Victor Stănculescu, care era prim-adjunctul lui Milea. Chemarea s-a făcut fără ştirea ministrului. În mod normal, la armată ordinele se transmit după anumite reguli. Sigur mai sunt situaţii în care operează şi excepţiile. De ce fusese chemat generalul Stănculescu, fără ca Milea să ştie? Era limpede. Şi ceea ce s-a întâmplat peste o oră a confirmat ipoteza înlocuirii sale. Ceea ce gândisem eu în acele momente gândise şi Milea, şi anume că generalul Stănculescu a fost chemat să-i ia locul. Milea a fost singurul care a dat ordin scris să se tragă la Timişoara, bineînţeles, pe baza ordinului dat de Ceauşescu. A fost cel care a condus acţiunile din Bucureşti. În ziua de 16 decembrie, Milea, Postelnicu şi eu fusesem puşi în discuţia Comitetului Politic Executiv că n-am făcut tot ce trebuie la Timişoara...

image

Îi era teamă că va fi înlocuit?

Nu asta era problema, că va fi înlocuit cu generalul Stănculescu. Funcţiile, la urma urmelor, sunt trecătoare. Se gândea cum va răspunde pentru cele ce făcuse anterior, dacă îl decădea din această demnitate chiar Ceauşescu, cel care l-a pus să facă acele lucruri, care i-a ordonat să le execute. Eu îi iau apărarea şi chiar doresc să fac aceasta pentru că generalul Milea era un camarad de-al meu, şi aveam acelaşi grad. Milea a fost un militar desăvârşit, care a executat ordinele ce i s-au dat.

<strong>„Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva...“</strong>

image

21 decembrie 1989, balconul de la sediul CC, ultimul miting ceauşist FOTO AFP

Revenim la şedinţa din dimineaţa zilei de 22 decembrie...

Tot timpul cât a stat în picioare, Milea s-a sprijinit cu mâna stângă de braţul meu. Atunci când Ceauşescu îl lovea mai puternic, cu vorba, bineînţeles, simţeam cum mă strânge mai tare de mână. Când i-a cerut să plece imediat în stradă şi să ia măsurile ordonate pentru a stabiliza situaţia, Milea m-a strâns foarte puternic de braţ. În momentul acela, eu am crezut că este o descărcare faţă de presiunea la care a fost supus. Însă, mai târziu, faţă de ceea ce s-a întâmplat, am fost convins, şi sunt convins, că Milea şi-a luat rămas bun de la mine. A ieşit din sala de şedinţe şi a fost întâmpinat de maiorul-aghiotant, care era ofiţerul meu. Garda demnitarilor, inclusiv a ministrului Apărării Naţionale, era asigurată de Departamentul Securităţii Statului.  Pe holul pe care se deplasa a întâlnit un căpitan-inginer de la Armată. Milea l-a chemat şi i-a cerut pistolul. În mod normal, căpitanul nu avea voie să-i dea arma. Indiferent cine i-o cere, şi mai ales într-o situaţie specială ca aceea de atunci. Dar fiind un ofiţer-inginer tânăr, acesta s-a pierdut cu firea şi i-a dat arma ministrului. Milea s-a îndreptat apoi spre biroul şefului Statului Major al Gărzilor Patriotice, locul în care lucrase şi el înainte de a fi numit ministru al Apărării. Ce s-a întâmplat acolo nu ştiu. Unele lucruri se deduc, altele... Se ştie că a vorbit la telefon, o dată sau de două ori, că şeful Gărzilor Patriotice a vrut să intre în birou, dar a fost rugat să-l lase singur. Apoi, s-a auzit un foc de armă. S-a împuşcat cu pistolul căpitanului-inginer. S-a împuşcat, se pare, în dreptul inimii. Şi acum mă gândesc: dacă Milea i-ar fi cerut pistolul ofiţerului meu, maiorul-aghiotant, iar acesta s-ar fi pierdut şi i l-ar fi dat, mai putea cineva să mai spună că nu l-a omorât Securitatea? Cum, de fapt, s-a şi spus. Că Securitatea l-a omorât. Vedeţi cum se răstoarnă lucrurile ca să fie mutat mortul pe o stradă mai încolo...

Ce s-a întâmplat pe urmă?

S-a intrat în încăpere. Se împuşcase. Au fost acolo nişte cadre medicale. Nu cred că s-a lucrat foarte bine. S-a întârziat nespus de mult transportul său la Spitalul Elias, unde am auzit că nu ar fi fost tratat cum ar fi trebuit, însă nu am dovezi în acest sens. Aşa a murit generalul- Milea. Este trist, este dureros, dar aşa s-a întâmplat. Era omul care îi executase ordinele lui Ceauşescu.

Revenim la oferta făcută generalului Milea de indisponibilizare a soţilor Ceauşescu. Ce ar fi urmat?

Nu ştiu. Urma să vedem. Indisponibilizându-i pe cei doi realizam un lucru absolut indispensabil în acel moment: le blocam posibilitatea de a mai da ordine de reprimare. Eu nu am avut un plan şi nici Milea. Ar fi trebuit să intru în ceva, nu ştiu în ce. Complot? Resping cu toată tăria participarea la aşa ceva...

Doreaţi pur şi simplu să-l scoateţi din joc....

Da, să vedem ce putem face. Cursul lucrurilor nu mai putea fi oprit. Era la mintea omului cel mai simplu, nu trebuia să ai nici poziţii înalte în structurile statului, nici să dispui de nu ştiu ce puteri, ca să observi că lucrurile porniseră pe un anumit drum. Ce puteai să faci în acele împrejurări? Mi-ar fi fost cu neputinţă să dau ordin să se tragă în manifestanţi. Şi n-am dat! Erau două variante: să ordon foc sau să ordon ca armele să fie depuse în rastel. Am ales cea de-a doua variantă.

<strong>„Ilie Verdeţ mi-a propus să devin ministru de Interne“</strong>

image

În 22 decembrie, sediul CC al PCR a fost ocupat de manifestanţi FOTO AFP

Aţi spus că cea mai mare parte a forţelor de securitate se aflau masate în sediul Comitetului Central?

Generalul-colonel Iulian N. Vlad: Nu. Acolo se aflau doar o parte din ofiţerii şi subofiţerii de la Direcţia de Securitate şi Gardă, precum şi două detaşamente ale Unităţilor Speciale de Luptă Anti-teroristă. În exterior nu ştiu câte tancuri, taburi, tunuri şi efective avea Armata. Noi aveam efectivele unei brigăzi a trupelor de Securitate, circa 1.000 de oameni, care asigurau perimetrul: Ateneul Român- str. Brezoianu –str. Academiei – Bd. Nicolae Bălcescu. Aveam şi rezerve la Garda Palatului Republicii. În afară de efectivele acestei brigăzi, aveam şi rezerve de dispozitiv alcătuite din elevii de la Şcoala Militară de ofiţeri nr. 1 a MAI. Era vorba de 700 de elevi şi peste 200 de cadre.

Ce armament aveau în dotare?

Armamentul cu care era dotată Armata la vremea respectivă. Pistoale mitralieră, iar ofiţerii pistolete. În dimineaţa acelei zile, de 22 decembrie, înainte de a pleca la şedinţa C.P.Ex., m-am întâlnit cu comandanţii forţelor, menţionate mai sus, colonelul Gheorghe Răbăcel şi colonelul Pavelescu, cărora le-am ordonat ca imediat să pregătească retragerea în cazărmi. La ora 8.15 unităţile respective s-au retras în cazărmi. Erau aproape 2.000 de oameni înarmaţi. Era o situaţie critică. Demonstranţii veneau către acel perimetru, pe care îl apărau oamenii mei, care aveau ordin să nu lase pe nimeni să pătrundă în zonă. Demonstranţii puteau forţa intrarea...Ce s-ar fi întâmplat? Ce-ar fi ieşit, dacă militarii ar fi ripostat? Un măcel. De aceea, eu am retras aceste forţe, asumându-mi toate riscurile. În astfel de împrejurări nu te mai gândeşti la tine, la urma urmelor, eşti o entitate neglijabilă, într-un astfel de context nu te mai iei în seamă. Ce puteam să fac? Aveam două variante de luat în calcul: ori retrag oamenii în cazărmi, ori îi las în dispozitiv şi opun rezistenţă. Puteam să aleg a doua variantă? Nu! Aşa că am trimis oamenii în cazărmi.

Aţi retras, deci, toate forţele din exterior...

Toate forţele din exterior.

S-au retras şi oamenii pe care îi aveaţi în sediul CC?

Nu, ei au rămas acolo până când Ceauşescu s-a dus cu liftul pe platformă şi a plecat cu elicopterul spre... moarte.

Ce s-a întâmplat cu cei 500 de oameni din sediul CC? S-au angajat în acţiuni de luptă?

Nu.

De unde ştiţi?

Păi, eram acolo. Le-am dat ordin să deschidă uşile sediului CC. Veniseră unii demonstranţi cu sisteme pe care credeau că le pot folosi la deschiderea uşilor. Nu s-a forţat nicio uşă, nu s-a spart niciun geam. Oamenii au intrat în sediu fără să se spargă un geam. Au intrat buluc. Aşa cum intră mulţimea.

„A fost o diversiune ordinară“

Atunci cine a tras în manifestanţi?

image

Focurile de armă au fost trase mult după acest moment, seara. A fost altă poveste. S-a tras de pe Palatul Republicii, a fost o diversiune ordinară. Şi s-a simulat că se trage către sediul CC, unde eram şi eu, şi generalul Guşă (foto dreapta), care conduceam comandamentul ad-hoc constituit şi încercam să ţinem sub control situaţia atât din Bucureşti, cât şi din toată ţara.

Şi cine a creat această diversiune?

Ei, cine... Mai întrebaţi-i şi pe alţii, care au preluat puterea. În sediul CC se întâmplau tot felul de lucruri, se făceau şi desfăceau guverne... S-a încercat un guvern pe care să-l constituie Constantin Dăscălescu, unul pe care l-a încercat Ilie Verdeţ. Acesta mi-a propus şi mie să intru în guvern.

Pe ce post?

Mi-a propus Ministerul de Interne. Îl capacitase pe Nicolae Popovici, Procurorul General al României, să fie ministru al Justiţiei. I-am spus că mie nu-mi mai trebuie nicio funcţie ministerială: „Mi-ajunge! Sunt aici doar ca să ajut să nu se ajungă la haos şi să nu moară oamenii“. Nu eram sigur că voi putea.

Şi aţi reuşit?

Din punctul meu de vedera, da. Ăsta a fost lucrul cel mai important pe care l-am făcut, timp de 24 de ore din sediul CC, alături de generalul Guşă. Să încercăm să punem ordine în trupe. Să ţinem unităţile din ţară sub control. Oamenii erau bulversaţi, nu mai ştiau ce ordine să execute, pe cine să mai asculte... Aşa se întâmplă în situaţii de acest gen. A fost un lucru neînchipuit de greu. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă să nu moară oameni. Deşi acest lucru s-a întâmplat. Inclusiv asupra mea s-a tras în sediul CC. Se întâmplase ceva pe un culoar şi din biroul acela unde noi încercam să ţinem lucrurile sub control, am plecat să văd despre ce este vorba. La un moment dat, un foc de armă automată era să mă omoare. N-am fost nimerit. Probabil s-a crezut că noi, cei de la CC, încercăm să devenim un nou centru de putere, pe lângă celelalte două deja existente. Primul era centrul de la televiziune, care a devenit şi noua putere propriu-zisă, unde erau cei pe care îi ştie toată lumea, şi cel de-al doilea la Ministerul Apărării Naţionale, alcătuit din generalii Militaru (foto stânga) şi Stănculescu, cel din urmă pregătindu-se să-i predea lui Militaru mandatul de ministru primit de la Ceauşescu. Al treilea centru se presupunea că suntem noi, cei de la CC, Guşă şi cu mine, care aveam controlul asupra Armatei, Securităţii şi MAI.

image

<strong>„Brucan se erijase în şef“</strong>

Cât aţi mai deţinut acest control?

image

În zilele de 22 şi 23 decembrie. Şi parţial în zilele care au mai urmat. Dar amândoi, şi eu, şi Guşă, am fost chemaţi la Ministerul Apărării de către generalul Militaru. Am primit şi de la comandamentul politic, să zic aşa, de la televiziune, în special de la Brucan, care se erijase în şef, dispoziţia să ne prezentăm la Ministerul Apărării Naţionale. Am decis cu generalul Guşă să plecăm separat, la un anumit interval de timp. Să nu creăm impresia oamenilor care erau prezenţi în sediul CC că dacă părăsim amândoi sediul vom pune la cale cine ştie ce. Oamenii erau suspicioşi şi în stare de tensiune. Aşa că am plecat la interval de câteva ore. Pe atunci se călătorea cu tabul. Unul dintre revoluţionari m-a rugat să-l iau şi pe el când plec către Ministerul Apărării, deoarece stă în zonă şi vrea să ajungă acasă. Omul ăsta a fost salvarea mea. Tabul s-a dus pe o stradă paralelă cu cea pe care trebuia să meargă în mod normal către Ministerul Apărării Naţionale, unde era organizată o ambuscadă.

Cine o organizase?

Nu ştiu. S-a spus că oamenii din stradă, care făceau tot felul de filtre. La fel, la Ministerul Apărării Naţionale, s-a descărcat „accidental“ o armă chiar în timp ce eu traversam un culoar.

Când aţi predat efectiv comanda trupelor de securitate?

Comanda Trupelor de Securitate şi a USLA am predat-o în după-amiaza zilei de 22 decembrie generalului
Militaru. Mi-a spus că are împuternicirea centrului politic de la televiziune pentru acest lucru şi că va prelua şi Ministerul Apărării Naţionale.

A avut ordin scris?

Ei, ordin scris! Se mai dădeau atunci ordine scrise?! Eu am dat ordine verbale tuturor subordonaţilor mei, care le-au executat exemplar. Nu mai erau reguli clare. După aceste momente, la câteva zile mai târziu, Ministerul de Interne, inclusiv Departamentul Securităţii Statului, a trecut în subordinea Ministerului Apărării. Eu am avut, până în momentul în care am fost arestat, legitimaţie de la Ministerul Apărării Naţionale.

Aveţi vreun sentiment de regret pentru vreunul dintre actele pe are le-aţi îndeplinit în perioada decembrie 1989?

Nu. Poate au fost unele lucruri pe care puteam să le fac mai bine, dar cred că în situaţia dată mi-am făcut datoria cât am putut de bine. În primul rând, am dat ordin să nu se tragă în demonstranţi, să intre trupele de securitate în cazărmi, iar în al doilea rând, am reuşit să-mi protejez subordonaţii şi cadrele Ministerului de Interne. Şi astăzi, la mai mult de un sfert de veac de la evenimentele din decembrie 1989, sunt oameni care, întâlnindu-mă pe stradă, îmi mulţumesc pentru că le-am salvat viaţa.
Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite