Ana Blandiana, poetă: „Am depăşit şi starea de revoltă, şi starea de dezgust”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În al doilea episod al interviului-eveniment, poeta mărturiseşte că, dacă i s-ar propune să candideze pentru Parlament, ar considera că „a trăit destul“. Ar fi mai bine decât să stea la aceeaşi masă cu noile produse ale democraţiei româneşti.

Partea a III-a: în care se observă că luptăm contra noastră

Vreau să vă întreb despre viitor.
Iertaţi-mă, am divagat şi nu am mai răspuns!

Nicio problemă.
Atunci, în `90, totul era îngrozitor,dar în pofida mineriadelor, a manipularilor, a maculărilor, aveam sentimentul că timpul curge pentru noi.

Acum pentru cine curge?
Acum e mai greu de spus, dar atunci eram sigură că ne aflăm de partea bună a istoriei, că suntem pe linia corectă, ascendentă, pe cursul râului. Problema acum nu mai e chiar atât de sigură. Lech Walesa, când polonezii au sărbătorit în 2008, cu fast, douăzeci de ani de la primele alegeri libere, a ţinut un discurs care m-a impresionat foarte tare. El vorbea ca un om simplu şi tocmai de asta era extrem de impresionant. Era un tip de gândire la limita profundă a lucrurilor, tocmai pentru că era foarte simplă. Ei bine, în discursul din Parlament care a deschis festivităţile, Walesa a spus: „Dacă încerc să compar muncitorul care eram acum douăzeci de ani, arestat, în grevă, cu omul politic de acum, un fost preşedinte al Poloniei, cunoscut în toată lumea, şi încerc să spun care este deosesbirea dintre ei, aş spune aşa: dacă atunci totul îmi era clar, acum nu mai  îmi e clar nimic. Atunci luptam pentru libertate, era valoarea noastră supremă, ne dădeam viaţa pentru ea, iar acum despre libertate pot să spun un singur lucru: de libertate răul profită mai mult decât binele”. Mi se pare o judecată de valoare de-a dreptul tulburatoare. Este tragedia libertăţii, fiindcă nu putem opta decât pentru ea, însă este evident şi că nu putem crea criterii libertăţii, iar atunci răul profită de ea. Este ceea ce ni se întâmplă astăzi. Dacă întrebarea dumneavoastră era politică,  vă raspund că, indiferent cât de mult s-a degradat atmosfera din România, - si ea s-a degradat dincolo de limitele imaginatiei noastre trecute - libertatea trebuie să rămână o valoare netulburată, dar definită cu rigoare.

Mi se pare şi o problemă de vocabular. Niciodată înainte vocabularul nu a fost la un nivel atât de jos, chiar josnic, aş spune. Ca om care lucrează cu cuvintele vă cred revoltată. Cum vedeţi problemele de vocabular acum, când discursul public a atins această vulgaritate niciodată întâlnită înainte?
Revoltată este un cuvânt blând. Am depăşit şi starea de revoltă, şi starea de dezgust. Sunt deprimată de-a dreptul pentru că limbajul nu e un dat in sine, limbajul e forma de expresie a stării celor care vorbesc. Şi problema atunci este: cine sunt aceşti oameni care vorbesc aşa şi în ce măsură sunt ei reprezentativi pentru restul populatiei? Sau  au fost aleşi cei mai răi dintre români? Sau aşa sunt romanii?

Credeţi că sunt reprezentativi?
Întrebarea nu e absurdă, iar răspunsul este aproape afirmativ. Din cauza acestei vulgarităţi care depăşeşte orice limită, oamenii de valoare fac paşii înapoi. Nu se lasă amestecaţi în această apă atât de murdară. Şi atunci rămân în luptă cei mai răi şi cei care vorbesc aşa cum gândesc şi fac ceea ce fac, pentru că dispreţuiesc tot ce înseamnă valoare, tot ce înseamnă principiu, tot ce înseamnă lege... Oamenii politici nici nu îşi pun măcar problema reprezentativităţii. Baronii locali nu se simt solidari cu cei în numele cărora se îmbogăţesc, dovadă că fac un adevarat spectacol din sfidarea prin bogăţie a acestora. Cât despre parlamentari...

De cele mai multe ori nu au nicio legătură cu oamenii aceia.
Evident, drept dovadă şi lejeritatea cu care se mută dintr-un loc în altul.Dar extraordinară nu este această sfidătoare lipsă de ruşine,extraordinar este că mai continuă să fie crezuţi si votaţi de cei pe care îi sfidează. Vreau să vă spun că dacă prin absurd aş avea de ales între a muri şi a candida în Parlament aş spune: „Consider că am trăit destul!”.

Nu aţi putea sta în aceeaşi bancă parlamentară cu cei de acum?
Nu. Mi s-ar parea de nesuportat. Nu numai personajele, ci şi atmosfera. Am văzut într-o emisiune de televizor…

Vă mai uitaţi la televizor?
Da, în pofida ororii şi din nevoia de a o înţelege. Era o doamnă, editoarea operei lui Kogălniceanu, care povestea cum Kogălniceanu s-a dus în Parlament să susţină reformele lui Cuza, care au pus bazele unei Românii  moderne şi  aşa mai drepte. Parlamentul era aproape în întregime împotriva lor. Dar a ţinut un discurs atât de argumentat, încât la sfârşit  reformele au fost votate.Mi se parea că ascult un basm. E cu putinţă de imaginat aşa ceva in Parlamentul de astăzi? Poate să vină un  geniu al oratoriei, purtător al celor mai extraordinare propuneri în interesul national, că tot va fi aplaudat  numai de ai lui şi huiduit de ceilalţi, dacă nu cumva aceştia din urmă vor părăsi sala refuzând sa asculte. Pentru nimeni nu mai contează argumentele, sensul lucrurilor. Pentru ei nu contează decât  interesele care îi leagă sau îi opun unii altora.Şi m-am gândit: ce extraordinară forţă au miturile noastre fondatoare! Spunem mereu: Caragiale e actual, e nemuritor, îl retrăim zi de zi. Dar nu numai Caragiale e actual. Retrăim Mioriţa tot timpul, retrăim Meşterul Manole. Ce este anentizarea ICR, dacă nu retrăirea Meşterului Manole? Distrugem o instituţie care abia se pusese pe picioare prin mari eforturi intelectuale şi materiale, care realizase aproape prin absurd performanţe sincrone european. Dar ceea ce s-a construit ziua, noaptea s-a dărâmat. Miturile noastre fondatoare funcţionează ca nişte blesteme!

Poate pentru că sunt adevărate.
Sunt cu siguranţă adevărate. Sesizează esenţa. Urmează să mă întrebaţi: „Dar de ce esenţa este asta?”, iar eu nu o să ştiu să vă răspund decât cu celebra frază a lui Herodot despre traci. Dar şi aici e un paradox. Suntem  tot timpul dezbinaţi si incapabili de solidarizare. Totuşi nu am renunţat, stând sub imperii diferite, nici la ideea că suntem altfel decât ceilalţi, nici că noi suntem aceiaşi. Fapul că limba română a rămas aceeaşi în toate provinciile româneşti nouă ni se pare cel mai firesc lucru, dar nu e aşa! În Franţa se discută serios că în Normandia se vorbeşte altă limbă, nu franceza. Despre Italia nu mai vorbim. Limba din Veneto este aproape de neînţeles pentru sicilieni.Ca să nu mai zic că s-au unit infinit de târziu, iar nemţii nu s-au unit nici acum de tot! Păstrează încă diferenţe mari între landuri, deşi aveau principi de aceeaşi limbă, ca şi în Franţa,ca şi în Italia. În timp ce noi, răstigniţi între turci, austrieci şi ruşi, nu am renunţat.Avem în noi ceva paradoxal şi straniu! E ca şi cum am lupta numai cu noi înşine şi numai contra noastră.

Partea a IV-a: în care se arată cum este folosită libertatea împotriva libertăţii

Piaţa Universităţii?

Eu venisem în Piaţa Universităţii direct de la Târgul de la Geneva. Acolo, pe toate ecranele era Piaţa Universităţii. Venea după acel coup de foudre pe care l-au avut francezii pentru noi după Revoluţie. De la aeroport am ajuns direct în Piaţă. Ne-am lăsat bagajele literalmente în stradă, fără să ne gândim macar că ar putea  fi furate. Apoi am fost purtată aproape pe sus în balcon. Am început prin a spune ce aură are Piaţa în străinătate. Ideea pe care voiam să o transmit era însă că  nu ceea ce cred alţii, din străinătate, despre noi este important,că important este ce crede poporul român despre noi, cei din Piaţă, şi, mai ales, ce crede poporul român despre el însuşi. Astăzi am sentimentul că suntem tot mai dezamăgiţi de noi înşine.

Ce ne mai uneşte, doamna Blandiana?
E o întrebare înspăimântătoare. Dacă aş avea curaj, v-aş răspunde: ura. Dar n-ar fi decât un paradox în plus. Adevărul este că datoria şi sansa noastra este să ne redescoperim rădăcinile care ne leagă. Viitorul nu are cum să existe dacă e rupt de trecut.

Dar este o întrebare legitimă, merită să fie pusă?
Da merită, pentru că nu pot să îmi imaginez o viaţă fără cei dinaintea mea. Trecutul ne uneşte. Sensul Memorialului de la Sighet acesta este. Toată obligaţia intelectualilor de a se implica vine din faptul că eşti cu atât mai vinovat cu cât înţelegi mai mult şi nu încerci să schimbi. Memorialul este o formă de  descoperire a trecutului pentru a-i întelege reziduurile din prezent.

Sunt intelectualii din România condamnaţi să devină „ai cuiva”?  S-a vorbit despre intelectualii lui Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu.
Nu cred că adevăraţii intelectuali pot sa fie ai cuiva.Această formulă intens mediatizată a fost gândită de la început ca o insultă şi ca o formă programată de dezbinare şi discreditare. De altfel, adevăraţii intelectuali nu au putut fi niciodată alături de vreun lider politic necondiţionat.De aici vine şi neîncrederea oamenilor politici faţă de intelectuali.Intelectualul e in stare sa sprijine dezinteresat, dar el va face întotdeauna paşi înapoi atunci când lucrurile nu vor merge potrivit ideilor pentru care s-a implicat. Intelectualul îşi spune părerea indiferent de ce urmează după aceea, intelectualul critică, indiferent de consecinţe.

Cred că acest fapt nu are doar legătură cu politica. Atunci când faci o critică într-un sistem, oricare ar fi el, sistemul va vrea să te elimine pentru a se apăra.
Exact. Deşi acea critică ar fi singura formă a sistemului de a merge înainte.

E o explicaţie la îndemână pentru felul greşit în care funcţionează multe lucruri.
Nu doar la noi!

Pentru că ţine de natura umană.
Da, dar în anumite epoci se vede mai tare decât în altele. Cam peste tot în lume lipsesc marile personalităţi. Cei care ar putea deveni marile personalităţi nu mai intră în politică, fiindcă politica a devenit ceva de nefrecventat. Gândiţi-vă la perioada de după război. Eu sper foarte mult de la această criză, în sensul că greutăţile fac oamenii mai serioşi, mai responsabili. După război s-a născut acea pleiadă de oameni politici care a creat Europa în care vrem noi să trăim acum. Adenauer, De Gaulle, Schumann, De Gasperi…  Excepţională generaţie. A mai fost o generaţie la sfârşitul anilor `80: Reagan, Thatcher, Kohl, Papa Ioan Paul al II-lea. Şi „tinerii” Havel, Walesa, ieşiţi din represiunea comunistă.

Revin la ce spuneam mai devreme: credeţi că această clasă politică nouă este produsul televiziunii? Mi se par nişte produse video consumate de nişte infantili.
Eu am o teorie monstruoasă, înspăimântătoare. Vrei să v-o spun?

Da.
Eu cred că după ce, în secolul XIX, s-au creat statele naţionale, cu timpul, prin eforturile intelectualilor, prin eforturile societăţii civile, aceste state s-au transformat, devenind tot mai transparente. Un stat de drept e un stat transparent. Nu se poate ascunde nimic. Dacă un ministru face o prostie trebuie să demisioneze. Dacă e cineva pus pe o listă de candidaţi, imediat îi sunt analizate viaţa de familie, amantele, casele maşinile, conturile bancare şi aşa mai departe. Ei bine, vă gândiţi că acum în lume există instituţii cu o putere infinit mai mare asupra maselor decât orice fel de partid politic sau stat? Sunt marile canale de televiziune care domină creierele şi le transformă! Puteţi să îmi spuneţi cine le conduce? Câte amante au? Ce averi? Nu ştim nimic despre ei.

Oamenii care au cu adevărat puterea îşi creează mecanisme de apărare.  Ei reuşesc să rămână în umbră – asta vreţi să spuneţi?
Părerea mea e că globalizarea, care de altfel e un fenomen obiectiv, nu mai depinde de noi, a distrus statele naţionale pentru că în ele nu se mai putea ascunde nimic şi s-a reinventat totul, puterea absolută, adesea subliminală, care este azi  a audio-vizualului,  devenind complet netransparentă şi fără limite, scăpată de sub controlul oricui.

Trăim într-un totalitarism mai bine camuflat? Aşa aş putea traduce ceea ce îmi spuneţi dumneavoastră acum: Ţi se dă atâta libertate cât vrea sistemul să îţi dea. Şi comunismul...
Da, suntem învăţaţi să folosim termenul „totalitar” la sisteme care interzic libertatea. De data asta e vorba de o formă care cultivă libertatea dizolvând în ea totul. Problema e nu doar să ajungi la libertate, ci şi să ştii să o ţii sub control şi să ştii ce să faci cu ea. Televiziunile - şi vorbesc în general, fiindcă nu e cu nimic mai bună televiziunea italiană, să zicem,decât cea românească - nu arată, ci ascund. Gândiţi-vă la asta. Televiziunea este responsabilă de foarte multe dintre relele societăţii. Nu o să mă apuc să vă spun banalităţi. Mie îmi fac rău filmele de desene animate din zilele noastre, unde există atâta violenţă! Dacă vreau să mă uit la desene, mă uit la „Tom şi Jerry”, ceea ce pe copiii de acum îi plictiseşte de moarte! Şi vă daţi seama ce lucruri minunate s-ar putea face cu acest  instrument, dacă ar fi pus in slujba binelui.

Cum aţi rezistat?
Prin naivitate. Toată viaţa am făcut eforturi teribile de a nu-mi pierde naivitatea.

Este Memorialul de la Sighet cea mai importantă realizare din viaţa dumneavoastră?
Nu. Adevarata mea realizare sunt cele 30 de cărţi apărute în zeci de ediţii româneşti şi traduse în 24 de limbi.

Articolul face parte din campania "Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă "România de la zero".

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite