Corneliu Coposu sau destinul moralei în politică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Corneliu Coposu a fost un simbol al unei generaţii de politicieni care nu a reuşit să-şi pună amprenta asupra destinului României din cauza vicisitudinilor epocii în care a trăit, al unei generaţii care a avut nenorocul de a se intersecta cu traiectoria unei mari puteri, Uniunea Sovietică, şi de a sta în calea loviturilor de cnut ale unei ideologii inumane, comunismul.

Cu toate acestea, „fermintate(a) în concepţii şi refuzul de a tranzacţiona principii” au reprezentat  forma mentis-ului lui Corneliu Coposu. Drept urmare, a făcut mulţi ani de închisoare pentru crezul său. Astfel, dacă în timpul vieţii nu i s-a permis să aibă vreo influenţă asupra celor tineri şi neexperimentaţi, destinul său constituie un exemplu grăitor pentru posterioritate.

Corneliu Coposu a fost un model de consecvenţă şi de morală, altfel neputându-se explica „cariera” sa: la 21 de ani a fost preşedinte al Tineretului Naţional Ţărănesc, la 23 de ani a devenit secretar personal al lui Iuliu Maniu, între vârsta de 33 şi 50 de ani a fost deţinut politic, iar din 1990, la 76 de ani, şi până la moartea sa, a fost preşedinte P.N.Ţ.C.D.

După căderea regimului lui Nicolae Ceauşescu, ne-am fi putut aştepta ca liderului ţărănist să-i fi fost recunoscute unanim sacrificiile şi, în consecinţă, capitalul moral, iar activitatea sa să fie preţuită de către toţi. Nu a fost să fie aşa, căci, din nou, Corneliu Coposu a ţinut să demonstreze că politica fără morală este ca omul fără lumina soarelui. Fără morală politica nu este decât o modalitate pentru a obţine avantaje mundane, de aceea, Corneliu Coposu a fost de părere că „trebuie să facă politică cei care nu iubesc puterea, pentru că ei vor fi obiectivi, vor fi dezinteresaţi şi vor depune tot efortul, în mod altruist, pentru semenii săi”. La începutul anilor ’90, acesta a forst marginalizat şi linşat public de către cei care nu au dorit să predea frâiele puterii, după momentul decembrie 1989. Consecinţele, metodele şi retorica guvernării acestor din urmă indivizi nu fac cinste istoriei niciunui popor, cu atât mai mult cu cât, în primii ani de tranziţie, cei de la putere au avut o atitudine de prepotenţă, care a scos morala din viaţa publică.

Într-o perioadă în care unii încearcă să argumenteze că morala nu îşi are locul în politică, iar cei mai mulţi dintre politicieni reuşesc să demonstreze o asemenea ipoteză prin faptele lor, Corneliu Coposu a fost capabil să dovedească contrariul, tocmai prin alegerile de viaţă făcute.

Deşi a fost arestat încă din 1947, Corneliu Coposu a fost ţinut în arest preventiv, fără ca măcar să fie judecat, până în 1956. În acest an a fost condamant la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare” şi pentru „crimă împotriva reformelor sociale”. Printre altele, regimul comunist astfel înţelegea să-şi manifeste viziunea despre democraţie, prin lipsire de libertate, în cazul arestului preventiv fără judecată, şi prin încarcerare nejustificată, în cazul sentinţei din 1956. Libertatea de asociere şi de activitate politică a fost încadrată de comunişti la înaltă trădare şi la crimă contra progresului social. Având în vederea absurditatea acestor acte judiciare şi sarcrificiile la care a fost supus Corneliu Coposu în cei 17 de arest preventiv şi de închisoare, cred că nu ar fi exagerat să afirm că în toată perioada de după eliberare, în 1964, şi până la moarte, a căpătat un asemenea capital moral, încât simpla sa prezenţa fizică ar fi fost de ajuns pentru a inspira încredere în orice instituţie sau act politic pe care Corneliu Coposu l-ar fi girat.

Acesta este şi motivul pentru care, în 1990, Corneliu Coposu a fondat P.N.Ţ.C.D. Nu putea, nu avea cum să se înscrie în F.S.N., o structură în cadrul căreia, el, o victimă a represiunii comuniste, ar fi trebuit să colaboreze cu oameni care au deţinut funcţii de conducere în cadrul defunctului regim. Ar fi reprezentat o palmă morală dată miilor de victime ale comunismului din România şi l-ar fi discreditat în ochii foştilor deţinuţi politici încă în viaţă.

Nu ar fi putut să o facă, căci ştia clar, după cum a şi mărturisit-o, că „în închisorile comuniste s-a distrus tot ce avea România ca prestigiu, tradiţie, elită, fără ca cineva să protesteze”. Gestul fondării P.N.Ţ.C.D. a fost strigătul său de protest, fiind perceput  ca o iniţiativă împotriva F.S.N.-ului de către liderii acestei grupări. Aceştia s-au trezit a avea de a face cu un rival politic al cărui potenţial electoral, căpătat în urma vieţii de recluziune de care a avut parte fără voia sau vina sa, ar fi putut ameninţa pacea „democraţiei originale” à la F.S.N. Drept urmare, liderii fesenişti au avut grijă ca Corneliu Coposu să fie calomniat public şi să fie hulit, precum în decembrie 1990 la Alba-Iulia, pentru a-l discredita şi a-i mai diminua din potenţialul electoral.

Prin fondarea P.N.T.C.D., s-a poziţionat în afara F.S.N.-ului, Corneliu Coposu dorind să tragă un semnal de alarmă cu privire la nevoia de a moraliza politica românescă prin infuzia de idei, oameni, doctrine şi partide noi. Morala fără diversitatea îşi pierde menirea deoarece nu reuşeşte să surprindă pluralitatea de nuanţe ale vieţii şi activităţii umane, iar fără acestea, scena politică riscă să se sclerozeze printr-o rutină inerţială.

Corneliu Coposu şi-a dat seama că, fără un suflu nou, metehnele regimului cu partid unic se vor manifesta şi după alungarea soţilor Ceauşescu. Într-adevăr, acestea s-au manifestat chiar din 1990, când minerii au fost chemaţi pentru „a discuta” cu cei care contestau guvernarea fesenistă.

Pentru Corneliu Coposu, varietatea şi nu uniformitatea de idei creea solidarităţi durabile, chiar dacă astfel exista riscul ca, în urma dialogului dintre participanţii la viaţa publică, să nu se ia mereu cele mai bune decizii politice. Corneliu Coposu credea în diversitatea ideatică pentru că avea încredere în conceptul creştin de „liber arbitru”, deci, pentru că credea în libertate. Însă, fără cultura dialogului, care inevitabil implică şi posibilitatea de a alege varianta mai puţin fericită, nu există libertate. Din acest motiv a pledat până la sfârşit pentru morala creştină şi aportul benefic al acesteia asupra vieţii politice: „învăţătura creştină, prin concepţia despre om şi menirea lui, constituie fundamentul etic şi baza morală a politicii responsabile”.

Din cele câteva gânduri exprimate în rândurile de deasupra, cred că, fără şovăire, lui Corneliu Coposu ar trebui să-i fie găsit un loc de cinste în panteonul românesc al modelelor umane de conştiinţă şi de dăruire, al modelelor de civism şi de patriotism. Memoria sa transmite încredere în viitorul cetăţii, pentru că, nu, ăsta este destinul moralei în politică, acela de a transcende aici-ul şi acum-ul, în vederea unui acolo şi atunci dătătoare de speranţă. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite