De la identitate la unitate – limba română

Tocmai când reflectam  la ideea unui articol legat de apropierea centenarului, sărbătorirea a 100 de ani de la Marea Unire, de la săvârşirea idealului naţional, despre lupta acestui neam greu încercat de istorie, poziţionat la graniţă de Imperii, văd că aleşii noştri vor să adauge încă o zi în calendarul cu zile libere, şi anume 10 mai.

Aşa că dacă alte popoare se mândresc cu ziua lor naţională, organizează evenimente cultural-ştiinţifice pentru a populariza cât mai mult şi pentru a aduce la cunoştină nu doar propriilor cetăţeni, noi românii, cu doar 3 ani până la sărbătorirea celui mai mare ideal realizat, propunem proclamarea zilei de 10 mai sărbătoare naţională.

Poate acesta este şi un răspuns al lipsei de interes arătat de instituţiile noastre în vederea pregătirii unui eveniment de asemenea amploare. Azi, când istoria în licee îşi găseşte locul în orarul eleviilor doar 1 oră pe săptămână, iar la unele profile se predă un semestru istorie, celălalt geografie, este firesc ca trecutul nostru naţional să fie dat uitării. Istoria oferă, aşa cum este firesc, multe exemple. Iar studierea trecutului ne poate lumina viitorul, ne poate face să ne conştientizăm prezentul.

Când mă gândeam la înaintaşii noştrii care au depus eforturi inimaginabile, cum şi-au pus întreaga activitate în slujba Unităţii Naţionale, citesc în presă despre iniţiativa din Plenul Camerei Deputaţilor care a adoptat miercuri, 22 aprilie 2015, cu 294 voturi „pentru”, unul împotrivă şi 6 abţineri propunerea legislativă privind proclamarea zilei de 10 mai sărbătoare naţională.

Pentru o lămurire exactă, din punct de vedere istoric, trebuie să înţelegem că Independenţa de Stat a României a fost proclamată de Parlament în data de 9 mai 1877, iar proclamarea Regatului (pentru nostalgici) s-a petrecut la 13/25 martie 1881. Pentru a omagia dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, în perioada cât aceasta s-a aflat la conducerea statului (1866 – 1947), s-a sarbătorit ziua naţională pe 10 mai. Nu ştiu azi cât de util poate fi să avem ziua de 10 mai sărbătoare naţională, o zi ce se identifică cu Monarhia, noi fiind Republică.

Sau poate, aleşii noştri pregătesc ceva?

Ca istoric, mă aşteptam la o altă propunere din partea aleşilor noştri şi anume ca alături de ziua naţională să sărbătorim tot ca zi naţională ziua limbii române pe 31 august. Liantul indentităţii noastre, ceea ce ne defineşte ca naţie, ceea ce ne-a unit şi ne-a făcut să rezistăm de atâta vreme este limba română, cum foarte bine sintetizează istoricul Ioan Aurel Pop:  „Cea mai impresionantă doină românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie dedicată României s-o descrie Mihai Eminescu, cea mai emoţionantă definiţie a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Alexe Mateevici?” (Ioan Aurel Pop, Lecţie de românism a românilor de la răsărit (sau cum am devenit moldovean) Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p.68), care în opinia sa au fost cei mai buni dascăli din lume „întru românism şi românitate”. În limba română a gândit şi s-a exprimat cel mai mare poet naţional, Mihai Eminescu; cel mai mare povestitor, Ion Creangă, ne-a făcut zilele copilăriei mai frumoase; cel mai mare compozitor, George Enescu, ne încântă şi acum cu muzica sa; cel mai mare istoric, Nicolae Iorga, ne arată şi acum prin opera sa ceea ce suntem şi cât este de important să rămânem uniţi şi exemplele pot continua. Ceea ce au în comun aceşti mari oameni este limba română.

Într-adevar pentru acest spaţiu locuit de români, divizat în Ţara Românească, Muntenia, Ardeal, Moldova a existat dorinţa de unitate. Aceeaşi limbă, aceeaşi cultură, aceleaşi idealuri. Aşa cum Nicolae Iorga conchidea: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români” (Nicolae Iorga în Români şi Slavi. Români şi Unguri, Bucureşti, 1922, p. 9). Acest ideal, această dorinţă de unitate o găsim de la Matei Basarab şi Vasile Lupu la Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Şcoala Ardeleană, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, chiar şi în scrierile istoricilor de după Marea Unire ca Nicolae Iorga, Constantin Giurescu sau Gheorghe Brătianu.

Tot în ideea desăvârşirii unităţii naţionale, cu gândul la România Mare au participat în războiul balcanic Alexandru Averescu, Nicolae Iorga, Ion I. C. Brătianu şi Constantin Argetoianu. Şi ei ca şi înaintaşii lor au pus umărul la consolidarea României.

Astăzi, desigur, naţionalismul este privit cu reticenţă. S-a indus ideea că a fi naţionalist este greşit, că românii trebuie să privească către ideea de europenism, că ideea de unitate naţională este depăşită şi ca atare ar trebui să privim către descentralizare la pachet cu promisiunile că în acest fel nivelul de trai va fi mai bun pe ideea că acolo unde sunt mai puţini soluţiile vor fi mai multe.

Acest popor care s-a conturat în spaţiul carpato-danubiano-pontic a reuşit după foarte multe secole să-şi atingă idealul naţional, să-şi găsească rostul şi rolul, să se definească ca stat. Acest stat s-a oficializat în istorica zi de 1 decembrie 1918. O zi cu deosebita semnificaţie, o zi plină de emoţie, o zi în care noi, generaţiile viitoare ar trebui să privim cu recunoştinţă la opera înaintaşilor noştri şi, foarte important, să nu dezamăgim.

În ultimul timp, din păcate, chiar şi din rândul istoricilor am auzit voci că ziua naţională ar trebui sărbătorită vara, că pe 1 decembrie este frig, nu se pot aduna oamenii la o bere; alţii, nostalgici după monarhie, vor să sărbatorească ziua naţională pe 10 mai. Chiar dacă nimeni nu poate contesta rolul pozitiv avut de Monarhie în dezvoltarea ţării şi chiar dacă, istoric, nu pe 10 mai România a devenit Regat.

Desigur că motive se pot găsi, argumente asemenea. Dacă în cazul lui Varujan Pambuccian şi a declaraţiei sale: „Sunt momente în istoria unei ţări care sunt dincolo de patimi politice, dincolo de ideologii, ele fiind momente care construiesc o patrie comună. 10 Mai este unul din aceste momente" nu mă surprinde foarte tare, este regretabil - pentru mine - că iniţiatorul proiectului este istoricul senator PNL Puiu Haşotti

Indiferent de decizia politică, evenimentul nostru naţional, momentul desăvârşirii naţionale, momentul unităţii naţionale, România Mare a fost opera înaintaşilor noştrii, iar momentul mult aşteptat a venit în ziua de 1 decembrie 1918. Nu a ţinut cont de condiţiile meteo, de ieşirea la un mic şi o bere sau de sărbatorirea unei date care să amintească de Monarhie. Instituţie care şi-a adus un aport semnificativ la conturarea şi realizarea Marii Uniri.

Cuvintele lui Ioan Raţiu sunt, cred eu, suficient de expresive: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.

Iar unitatea tuturor românilor s-a afirmat într-o zi de 1 decembrie 1918, iar la baza consolidării sale a stat limba română.