Ideologia, o superstiţie mereu la modă

Nu ştiu cum se face, dar mi se pare că superstiţia se încăpăţânează să reziste, ba chiar se modifică mereu, ca şi cum anticorpii raţiunii ar fi mai tot timpul cu un pas în urmă.

Mulţi reprezentaţi de vază ai modernităţii şi-au făcut o misiune din a extirpa superstiţia din rândul semenilor, doar pentru ca superstiţia să devină mai viguroasă ca niciodată, momentul cel mai „benefic” înregistrându-se în secolul al XX-lea, când superstiţia, sub forma ideologiei, a căpătat putere de viaţă şi de moarte, de libertate şi de lagăr/gulag.

Opusul superstiţiei este raţiunea ancorată în viaţă; opusul ideologiei este realitatea. Cu toate acestea, în ultimele aproximativ trei secole, s-a putut constata o inversare a polilor. Iniţial, ar fi trebuit combătute acele închipuiri ale minţii ce constituiau superstiţiile. S-a creat un fel de index imaginar al superstiţiilor, iar, în timp, unii intelectuali au ajuns să fie consideraţi un fel de vraci ce pot identifica simptomele şi pot oferi remedii, într-un mod asemănător celor ce, în zilele noastre, îşi zic „specialişti”. Pe măsura alfabetizării şi răspândirii cărţii, aceşti vraci au căpătat o trecere tot mai grea, căci pretindeau a se pronunţa în numele raţiunii, pe când ceilalţi, fie nu doreau, fie nu puteau să depăşească logica trecutului întunecat de superstiţii.

Prin secolul al XIX-lea, „raţiune” a ajuns să se scrie cu literă mare, devenind astfel unul dintre idolii moderni ai forului. Nu a durat mult până când vracii au intrat în politică; fie că ridicau pe piedestal „expertiza”, precum tehnocraţii contemporani, fie că ridicau temple socialismului ştiinţific, s-a putut constata aceeaşi încredere în raţiunea zeificată şi în propria capacitate de a prevedea şi planifica raţional viitorul.

Vracii noştri erau convinşi că doar ei, deoarece erau oameni ai raţiunii, puteau să dirijeze omenirea în aşa fel încât să fie eliminate suferinţa, sărăcia şi injustiţia, fenomene caracteristice epocilor din urmă, când omenirea ar fi fost ghidată de sclavii superstiţiei. Cu un asemenea calabalâc narativ, ei, ca „oameni noi”, trebuiau lăsaţi să lucreze, să experimenteze şi să calculeze diferite inginerii sociale, până când, la un moment dat, formula păcii multilateral dezvoltată ar fi fost găsită. Doar că societatea, precum natura umană, este rar previzibilă când vine vorba despre comportamente, căci omul nu se ghidează doar după intelect, ci şi după afect, iar capacitatea raţiunii de a surprinde şi planifica conlucrarea dintre intelect şi afect este extrem de scăzută.

În acest punct, vracii s-au încăpăţânat să etaleze acurateţea propriilor preziceri, însă nu adaptându-şi postulatele realităţii, ci încercând a supune realitatea viziunii lor. Dacă am urmat firul expunerii până aici, putem înţelege şi ceea ce este ideologia: un ansamblu de teorii şi abordări, născocite fără a ţine prea mult mult de experienţa generaţiilor din urmă, ba chiar rupte total de trăirea semenilor; ansamblul de teorii şi abordări astfel inventat cică ar putea îmbunătăţi societatea prin eliminarea inegalităţilor; cu alte cuvinte, ideologia promite coborârea cerului pe pământ, cerând în schimb încredere acritică în profeţii utopiei ideologice, chiar şi atunci când este evident că realitatea va suprinde mereu pe picior greşit ideologia.

În zilele noastre superstiţia ce face apel la raţiune persistă folosindu-se de subterfugii semantice: „raţiunea” a devenit „ştiinţă” sau „progres”, scopul nu mai este lupta pentru înlăturarea inegalităţilor, ci pentru emancipare şi drepturile omului; selecţia a devenit discriminare, iar meritul s-a transformat în privilegiu. Când „superstiţia” bate la uşa politicii cu un asemenea bagaj (anti)intelectual, devine „ideologie” cât ai pocni din degete, iar aceasta înseamnă că trebuie să fim mereu în alertă ca nu cumva hoţul să strige „hoţii”.