Impresii din Belgrad

Anul trecut am revizitat acest oraş greu încercat de soartă.  Oraşul se află în reconstrucţie însă cu urme ale războiului care parcă se încăpăţânează să menţină trecutul, prezent. Belgradul se afla în drumul nostru către o conferinţă despre trecutul balcanilor ce trebuia sa aiba loc la Pale, capitala Republicii Srpska parte a Bosniei Herzegovina după acordul de la Dayton, 1995.

Fortuit de imprejurări a trebuit să rămân în Belgrad. Inundaţiile, poate cele mai grave din istoria zonei au blocat drumurile şi inundat zone întregi, în special din Serbia şi Bosnia.

Din păcate inundaţiile şi ninsorile (luna mai) ne-au încurcat planurile. A fost pentru prima dată (sper şi ultima) când am văzut case inundate cu apa până aproape de ferestre iar de pe versanţi am privit cum curgea apa rapid către Dunăre. Din ce anunţa guvernul de la Belgrad aceste intemperii sunt cele mai grave din ultimii 120 de ani. Probabil de atunci au început măsurătorile.

Prilej pentru a vizita oraşul, muzeele şi a intra în contact cu oamenii. Oraşul este compus din zona veche şi cea nouă care s-a construit în ulltimul timp şi continuă să se dezvolte.

Oraşul Belgrad este străbătut de fluviul Dunărea cât şi unul dintre afluenţii săi importanţi, râul Sava. Astăzi populaţia oraşului este în jurul a 2.000.000 locuitori. Capitala fostei Iugoslavii este al IV-lea oraş ca mărime din Balcani, după Istanbul, Atena şi Bucureşti.

Principalul oraş al sârbilor a cunoscut de-a lungul istoriei multe conflicte. Se pare că a fost câmpul de luptă a peste 100 de conflicte internaţionale şi a fost distrus de peste 40 de ori. Înaintea bătăliei de la Mohacs, în 1521 Belgradul a fost încorporat Imperiului Otoman şi transformat în Paşalîc.

A fost considerat principalul oraş al Europei Otomane. În 1841 oraşul a devenit capitala Serbiei. Desigur Belgradul este centrul economic, cultural, etc.  Iugoslavia a fost apoi invadată de forţele germane, italiene, maghiare şi bulgare, iar suburbiile estice ale capitalei, precum Zemun, au fost încorporate într-un stat marionetă al naziştilor — Statul Independent al Croaţiei. Belgrad a devenit reşedinţa unui alt guvern marionetă, condus de Milan Nedici.

În timpul anului 1941, ca represalii la atacurile partizanilor, germanii au executat mai multe masacre asupra cetăţenilor din Belgrad; erau împuşcaţi în special evreii, la ordinul generalului Franz Böhme, guvernatorul militar general al Serbiei. Böhme a impus o regulă aspră ca, pentru fiecare german ucis, să fie împuşcaţi 100 de sârbi sau evrei. Belgradul a fost bombardat de Aliaţi pe 12 aprilie 1944, fiind ucise aproape 1.100 de persoane. În ziua de Paşti a Bisericii Ortodoxe s-a înregistrat evenimentul. Tot într-o zi de Paşti, a fost bombardat mai târziu de alţi Aliaţi, cei din NATO.

Oraşul a rămas sub ocupaţia germanilor până pe 20 octombrie 1944, când acesta a fost eliberat de partizanii iugoslavi comunişti şi de Armata Roşie. Pe 29 noiembrie 1945, mareşalul Iosip Broz Tito a proclamat la Belgrad Republica Populară Federativă Iugoslavia, care avea să devină, la 7 aprilie 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. (vezi Rubenstein, Richard L.; Roth, John king (2003). Apropierea de Auschwitz: Holocaustul şi moştenirea sa. Westminster John Knox Press. pp. 170.)

În martie 1991 Belgradul a fost scena unor manifestaţii de amploare la care au luat parte peste 100 000 de oameni. Manifestaţiile conduse de Vuk Drašković s-au sondat cu alegerea lui Zoran Đinđić. Într-o zi foarte ploioasă de mai, 16,  am mers să vizitez muzeul unde este adăpostit trupul lui Tito cât şi al ultimei sale soţii Iovanka.

Într-o zonă exclusivistă, într-o linişte apăsătoare în care se auzeau doar sunetele stropilor de ploaie în atingerea lor cu pământul, într-o clădire modestă, plină cu flori este adăpostit trupul lui Iosif Broz Tito. Clădirea are câteva camere mari, late, biroul unde a lucrat liderul comunist, dormitorul, o cameră plină cu ştafete primite cadou de ziua sa nastere. Devenise un obicei. Crosul şi predarea ştafetei erau făcute pentru a arăta unitatea iugoslavilor.

Clădirea a fost construită în 1975 pe un teren în care se putea circula deschis de la reşedinţa unde locuia generalul la sediul în care se desfăşurau întrunirile. Din câte am înţeles în 1991, Miloşevici (sau Mira, soţia sa, actualmente stabilită la Moscova) a stabilit să se construiască un zid între muzeu şi restul reşedinţelor statului.

În perioada 91-99, în semn de respect pentru cel care a menţinut unită Iugoslavia exista o gardă militară la mormântul său. Din căsătoriile sale oficiale au rezultat 2 băieţi care după dezintegrarea Iugoslaviei şi-au luat naţionalitatea croată. Azi doar unul dintre fii săi mai trăieşte.

După moartea lui Tito, în Iugoslavia a funcţionat un sistem în care Preşedintele era reprezentantul conducerii colective format din liderii tuturor federaţiilor.

În perioada 1980 -1985  Iugoslavia a fost condusă de către Cvijetin Mijatović, sârb din Bosnia.Următorul preşedinte al Iugoslaviei a fost Raif Dizdarević (1985 – 1990) bosniac, musulman. Anii 90 – 91 l-au adus la conducere pe Bogić Bogićević tot bosniac.

După `91 Slovenia, Croaţia s-au separat şi în urma alegerilor, în mica Iugoslavie prin vot a fost ales Slobodan Milošević.

În lumina acestor detalii am considerat că sârbii au cam scăpat lucrurile din mână. Cu alte cuvinte cum să accepţi ca în două rânduri cea mai importantă funcţie din Federaţie să aparţină bosniecilor? Nu ar fi fost normal ca după Croaţia, funcţia să-i revină unui reprezentant al Serbiei?  De ce nici la următoarele alegeri nu i-a revenit sârbilor?

Ceea ce reiese de aici este că sârbii nu s-au gândit în termenii separării la un momentdat. Nu s-au gândit ca ei să obţină doar pentru ei conducerea. Nu s-au gândit să impună oamenii lor, voinţa lor, sistemul propriu.

În sudul Serbiei se află oraşul Novi Pazar. Aproape de graniţa cu Kosovo, m-am oprit să gust celebrii cevapi care se găsesc peste tot în zonele cu populaţie musulmană. Oraşul cochet, aşezat între munţi, cu o privelişte superbă îţi dă senzaţia că te afli în Turcia sau oriunde altundeva decât în Serbia.  În centrul oraşului, preponderent musulman erau lipite afişe (în 2014) cu regele bosniac din secolul XIII cât şi cu Alija Izetbegović prin care musulmanii erau chemaţi la cursuri de limbă bosniacă. Afişele făceau apel la unitatea islamică chit că în secolul al XIII bosniecii erau creştini.

Desigur, după câteva războaie prin care au trecut într-un timp relativ scurt sârbii păreau indiferenţi la aceste afişe. Diferenţa dintre limba bosniacă şi sârbă este ca cea dintre română şi ceea ce vorbesc românii din Basarabia.

Întrebări retorice, situaţia grea şi o pagină de istorie care trebuie scrisă aşa cum s-a întâmplat. Sau cel puţin să încercăm să descriem cât mai obiectiv trecutul.  Momentan dintr-o ţară au apărut şapte! Şapte state cu o economie greoaie. Eşecul NATO este clar demonstrat după experimentul Iugoslavia. Din păcate este greu de înţeles de ce un stat format benevol, din proprie iniţiativă, cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi viziune în loc să se consolideze s-a destrămat.