Istoria şi viaţa de zi cu zi a coloniştilor germani din Basarabia. Vasile Ernu în dialog cu Ute Schmidt

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Zilele aceste la Editura Cartier a apărut o carte deosebită: „Basarabia. Coloniştii germani de la Marea Neagră”. Cartea ne povesteşte istoria fascinantă a coloniştilor germani care începe odată cu Ecaterina cea Mare şi se termină în vremurile noastre, trecînd prin diverse perioade tulburi şi dificile: de la regimuri politice diferite, la aparteneţe statale diferite.

Cartea este valoroasă mai ales prin faptul că ne arată şi ne explică cum funcţionau aceste comunităţi, cum erau ele organizate, ce tip de legislaţie li se aplica, ce tip de organizare economică, religioasă şi educaţională aveau etc.. Şi toate acestea s-au întîmplat în Basarabia pe parcursul a cîteva sute de ani: Imperiul ţarist, România Mare, URSS. Cartea este scrisă de istoricul german Ute Schmdt de la Universitatea liberă din Berlin cu care am avut onoarea să discutăm puţin pornind de la volumul tocmai apărut în limba română.

1. Aş vrea mai întîi să pornim de la un context istoric: cînd şi în ce condiţii ajung colonialiştii nemţi în spaţiul Imperiului Ţarist şi mai ales cum ajung ei în Basarabia?

Prin Manifestul din 1763, Ecaterina cea Mare a atras zeci de mii de colonişti germani, cu care a populat stepele de pe Volga, din Nordul Mării Negre, de curînd cucerite, urmărind să le valorifice astfel şi economic. Germanii din Basarabia au format ultimul val de emigranţi germani stabiliţi în ”Rusia Nouă” după înfrîngerea Imperiului Otoman de către Rusia, în mai 1812. În Apelul ”Către germanii din ducatul Varşoviei”, din 29 noiembrie 1813, ţarul Alexandru I, nepotul Ecaterinei, le-a promis 60 de desetine de pămînt, ajutor financiar pentru prima amenajare, precum şi libertăţi civile şi religioase. Printre privilegiile cele mai importante se numărau scutirea de serviciul militar şi dreptul la exercitarea propriei religii.

Primul grup sosit în Basarabia a fost cel al aşa-numiţilor ”colonişti varşovieni”, printre ei aflîndu-se numeroşi şvabi şi prusaci, dar şi originari din Mecklenburg, din Pfalz ş.a., care la sfîrşitul secolului al XVIII-lea colonizaseră ”Polonia Prusacă”. ”Varşovienii” erau însoţiţi de conducători aleşi de ei sau de ruşi însărcinaţi cu această misiune. Al doilea mare grup a sosit după 1817 direct din Württemberg şi Bayerisch Schwaben – unii venind pe Dunăre în jos, pe şlepurile numite ”cutii de la Ulm”, alţii pe uscat.

colonisti germani in basarabia foto carte Ute Schmidt

Motivele emigraţiei au fost de natură politică şi economică. Dar şi conflictele religioase au jucat un rol important.

În ciuda ajutoarelor promise, condiţiile de viaţă ale noilor-veniţi au fost extrem de dificile, căci colonizarea nu fusese suficient de bine preagătită de administraţia locală. Slăbiţi de pe urma călătoriei dificile, a condiţiilor mizerabile de viaţă, foametei şi bolilor, cam o treime din colonişti au murit pe drum sau în perioada imediat următoare stabilirii în colonie.

După retragerea turcilor şi a tătarilor, ţinuturile din sudul Basarabiei rămăseseră în mare parte, chiar dacă nu în totalitate, nepopulate. Cronicarii relatează că, la sosirea lor, coloniştii au găsit un teritoriu pustiit, acoperit de grămezi de cenuşă, buruieni crescute în voie şi gropi imense. Nu existau decît mici aşezări izolate de moldoveni, formate din cîteva case şi colibe de lut.

În anul 1828, sudul Basarabiei (Bugeac) număra 9.370 de ”suflete” germane. În perioada aceea trăiau în Basarabia circa douăzeci de etnii şi grupări religioase diferite: moldoveni, ucraineni, ruşi, bulgari, găgăuzi, germani, elveţieni, polonezi, evrei, greci, armeni, cazaci, precum şi membri ai diferitor secte religioase.

2.  În cîteva locuri în carte menţionaţi că la început coloniştii germani erau preferaţi mai ales din cauza percepţiei că aceştia ar fi fost „superiori” în comparaţie cu alte grupuri de imigranţi şi faţă de populaţiile locale. Această ”superioritate” se datora eticii lor de muncă. Ulterior povestiţi că pe durata Primului Război Mondial, cînd Rusia şi Germania se află în război pe diferite părţi ale baricadei, coloniştii nemţi au început să fie priviţi cu suspiciune, iar ”germanitatea” lor devine un dezavantaj. Dacă ar trebui să descrieţi mutaţiile percepţiei coloniştilor germani în Basarabia cum aţi face-o?

Interesul arătat de ţarul Rusiei imigranţilor din sud-vestul Germaniei se explică, pe de o parte, prin strînsele legături de familie dintre dinastia Romanovilor şi casa regală de Württemberg. (Mama lui Alexandru I, Maria Fiodorovna (Sophia Dorothea), era sora lui Friedrich, rege de Württemberg. În 1816, Ecaterina Pavlova, sora lui Alexandru, s-a căsătorit cu Wilhelm I, succesorul la tron în Württemberg; Alexandru însuşi era căsătorit cu o prinţesă de Württemberg.)

colonisti germani in basarabia foto carte Ute Schmidt

O vreme, Alexandru I a manifestat o oarecare simpatie pentru mişcările pietiste din Germania. I-a acordat azil în Petersburg predicatorului Ignaz Lindl din Bayerisch-Schwaben, oferindu-le refugiu în Rusia adepţilor lui. La aceasta se adăuga faptul că o bună parte din imigranţii germani aduceau cu ei modele de gîndire şi de comportament care ar putea fi subsumate conceptului de ”etică protestantă”, cum ar fi: bună-cuviinţă şi moralitate, o înaltă capacitate şi dispoziţie de muncă, aspiraţia către educaţie, modestie, încredere şi solidaritate. Aceste atitudini – împreună cu ”virtuţile colonistului”: mobilitatea şi spiritul de pionierat – corespundeau aşteptărilor şi cerinţelor administraţiei coloniale.

La sfîrşitul secolului al XIX-lea, această imagine pozitivă a germanilor a început să se schimbe. După uciderea ţarului reformist Alexandru al II-lea, în 1881, au început să se răspîndească, în timpul domniei lui Alexandru al III-lea, curente panslaviste şi naţionalist-şoviniste. Astfel se punea capăt politicii liberale a minorităţilor din Imperiul Ţarist.

Urmările acestei politici de rusificare nu au fost suportate doar de germani, ci şi de populaţia majoritară moldovenească, în ale cărei şcoli şi biserici a fost interzisă limba română, dar mai ales de către evrei, care au făcut obiectul mai multor pogromuri. Chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, autorităţile ruseşti au încercat de mai multe ori să limiteze activitatea economică a coloniştilor germani şi să efectueze unele exproprieri. Într-o campanie de presă, germanii aduşi în ţară de către ţarii ruşi erau numiţi ”intruşi”, ”cuceritori” sau ”acaparatori de pămînt ”. În timpul Primului Război Mondial, germanii au fost declaraţi ”duşmanii din interior”, deşi au avut o atitudine loială, luptînd de partea Rusiei împotriva Germaniei.

„Legea lichidării” intrată în vigoare în 1915, prevedea exproprierea pămîntului germanilor. În nordul Basarabiei s-a trecut la deportarea populaţiei germane. Doar iarna aspră şi izbucnirea revoluţiei din februarie 1917 au impiedicat deportarea tuturor germanilor.

3. La acest capitol mi se pare foarte importantă politica rusă de colonizare în zona Mării Negre. Aş vrea să ne povestiţi puţin în ce constă această politică?

Sub Ecaterina a II-a, scopul politicii coloniale ruseşti a fost, mai întîi, popularea noilor teritorii cucerite, slab populate, şi asigurarea progresului lor economic. Ca urmare a experienţelor cu coloniştii din regiunea Volgăi şi a Mării Negre, urmaşii Ecaterinei a II-a, Pavel I şi nepotul ei, Alexandru I, au urmărit o altă strategie. Revizuirea politicii coloniale de pînă atunci este evidentă în Decretul lui Alexandru I din 20 februarie 1804 privind colonizarea şi drepturile coloniştilor. Primul scop urmărit nu mai era acum recrutarea unui număr cît mai mare de străini pentru a ”popula” teritoriile, ci atragerea unui număr finit de imigranţi bine calificaţi profesional şi dornici de muncă. Se cereau ţărani experimentaţi, viticultori şi meşteşugari – ”oameni cuvioşi şi vrednici” – care, prin cunoştinţele şi activitatea lor economică să ofere un exemplu populaţiei rurale locale, contribuind, în acest fel, la modernizarea societăţii agrare ruseşti, aflate într-un stadiu înapoiat de dezvoltare. ”Artiştii inutili” erau în mod expres indezirabili. Prin urmare, recrutarea coloniştilor a urmărit o politică de interese ruseşti foarte clar formulate.

image

În Imperiul Ţarist, în care iobăgia ţăranilor ruşi a fost desfiinţată abia în 1861, coloniştii constituiau un model al ţăranului liber şi responsabil. Coloniile progresiste nu urmau să se bucure de privilegii pe termen lung faţă de populaţia rurală, ci mai degrabă să fie nişte ”germeni de consolare” şi să ofere impulsuri pentru reforma agrară rusească atît de necesară.

În anul 1818 a fost înfiinţat un nou organ administrativ, ”Comitetul de asistenţă a coloniştilor străini din sudul Rusiei”, responsabil, pînă în 1871, de colonizarea şi dezvolatarea regiunii Mării Negre. Acesta a devenit cel mai înalt organ de administraţie şi supraveghere nu doar a coloniştilor germani, ci şi a celorlalţi colonişti din sudul Rusiei.

„Comitetul de asistenţă” a contribuit major la dezvoltarea economică şi socială a coloniilor din sudul Rusiei. Nu în ultimul rînd, acesta a fost meritul unor persoane de origine germană, foarte motivate în activitatea lor, cu concepţii progresiste, angajate în administraţia rusă – aşa a fost, de pildă, consilierul de stat Samuel Kontenius, originar din Vestfalia – care nu erau dispuse să accepte situaţia existentă în regiunile rurale ale Rusiei.

4.  Buneii şi părinţii mei, care au locuit în Bugeac unde existau sate de colonişti germani, erau într-o relaţie foarte bună cu aceştia mai ales din cauza apropierii religioase, ai mei fiind protestanţi. Unul dintre primele mele cîntece de copilarie este unul german, învăţat de la colonialiştii nemţi, pe care-l ştiu şi azi: In meinem herzen. Ceea ce ne fascina era diferenţa enormă între felul de a arăta a satelor nemţeşti, de organizare etc. M-ar interesa, dacă se poate să ne spuneţi succint, care erau elementele cheie ale modului de organizare economic, social şi religios ale acestori colonii germane?

Diferenţa dintre pitoreştile ”sate îngrămădite” moldoveneşti şi fostele sate germane este vizibilă şi astăzi: satele coloniştilor erau sate construite după un plan anume, sate liniare, amenajate de-a lungul unei străzi principale largi, care uneori se întindea pe mai mulţi kilometri, fiind străjuită de copaci, mărginită de grădiniţe şi ziduri, case şi clădiri aferente solide, ocupînd întreaga parte frontală a curţilor. În mijlocul satului se afla piaţa mare, cu biserica sau casa de rugăciune, şcoala şi alte clădiri publice. Această formă de bază a constituit cadrul în care s-a desfăşurat viaţa şi munca germanilor din Basarabia în ”coloniile-mamă” şi ”fiicele” lor.

Piatra de căpătîi a succesului economic al familiilor de colonişti germani a fost propria gospodărie. Dreptul de moştenire (aşa-numitul ”minorat” = fiul cel mai mic moştenea întreaga gospodărie) practicat vreme îndelungată, îi obliga pe copiii excluşi de la moştenire să achiziţioneze pămînt în altă parte sau să înveţe un meşteşug, respectiv să practice o meserie. Acest lucru împiedica parcelarea gospodăriilor şi încuraja, în acelaşi timp, dezvoltarea de colonii-fiică şi mobilitatea profesională.

În sate trăiau oameni cu meserii înrudite, de aceeaşi naţionalitate, confesiune şi avînd aceeaşi limbă maternă, în aproximativ aceleaşi condiţii de viaţă. Ideile pietiste de egalitate şi viaţă comunitară, ca şi organizarea comunală aproape democratică, introdusă de administraţia colonială, au constituit principiile de bază ale vieţii obşteşti. Responsabilitatea fiecă­rui individ şi simţul comunităţii, ajutora­rea aproapelui şi solidaritatea cu cei mai slabi sau cu cei aflaţi la nevoie erau virtuţile coloniştilor, care determinau coeziunea şi climatul social din satele germane.

Punctele fixe ale vieţii în comunităţile germane erau constituite de biserică şi şcoală. Siste­mul de învăţământ, finanţat de comune, făcea posibil nu numai învăţământul elemen­tar, astfel că printre germani nu prea existau analfabeţi, ci punea bazele calificării ulterioare a generaţiilor tinere. În 1844 a fost înfiinţat la Sărata un seminar de învăţători, aşa-numita ”Şcoală Werner”, după numele fondatorului ei, Christian Friedrich Werner. Aceasta a fost cea mai veche instituţie de formare a învăţătorilor din întreaga Rusie.

5. Întrebarea mea este însă puţin mai specifivă cumva. Coloniile nemţeşti din Basarabia se bucurau de o anumită autonomie, de un statut economic şi fiscal diferit? Care era legătura lor cu „colonia mamă” cu spaţiul german din care proveneau?

Unul din privilegiile cele mai importante ale coloniştilor era faptul că nu erau subordonaţi administraţiei ruse, cu birocraţia ei de multe ori ineficientă şi coruptă. Pînă în 1871, comunităţile de colonişti germani dispuneau de o legislaţie comunală cu drepturi foarte largi de administraţie proprie a comunelor. Adunarea obştii lua hotărîri în privinţa tuturor problemelor locale (cu excepţia delictelor penale). Preotul, învăţătorul, paracliserul, copistul, poliţistul, serviciul de poştă şi păstorii satului erau angajaţi direct de comunitate şi plătiţi din resurse proprii. Peste ei se aflau forurile regionale şi comitetul de asistenţă. Pînă în 1871, limba folosită în administraţie era germana. Şoltuzii satelor sau ai întregii zone, aleşi de comitete locale, deţineau o autoritate foarte mare, dar nu aveau voie să acţioneze după bunul lor plac. Li se cerea să fie oameni fără cusur, nepărtinitori, sociabili, necorupţi. După desfiinţarea Comitetului de asistenţă, în 1871, coloniile au fost integrate în administraţia judeţeană (zemvstă). A fost menţinută autonomia aministraţiei locale. Acest lucru s-a schimbat abia în perioada românească.

colonisti germani in basarabia foto carte Ute Schmidt

În a doua fază a colonizării, începînd de la jumătatea secolului al XIX-lea, s-au înfiinţat peste 100 de ”colonii-fiică”, pornind de la cele 25 de ”colonii-mamă”, fondate pînă în 1842. Cumpărarea de terenuri a fost posibilă, la început, doar cu ajutorul financiar al comunităţilor-mamă sau prin achiziţionare de teren în comun de către colonişti. În comunităţile-fiică se regăseau de multe ori persoane originare din comunităţi-mamă diferite. La construirea noilor sate erau ajutaţi foarte mult de părinţi şi de alte rude. Relaţiile dintre ”vechile” sate şi noile colonii rămîneau de regulă foarte strînse.

Legăturile cu locurile de origine din Germania au fost păstrate, la început, pe cît posibil, mai ales prin intermediul corespondenţei. O bună parte din contacte au fost întrerupte, totuşi, fiind reluate abia după Primul Război Mondial, cînd s-au îmbunătăţit posibilităţile de călătorie. E interesant că au existat legături foarte intense între germani care, începînd cu anii 80 ai secolului al XIX-lea, au emigrat în număr mare în America, şi rudele şi prietenii lor rămaşi în Basarabia. Un element de legătură cu imigranţii originari din Basarabia a fost „Dakota Free Press“, care apărea în Bismark/SUA, şi care avea foarte mulţi cititori în Basarabia.

6. Spuneţi-mi vă rog cum s-a schimbat situaţia coloniilor germane după Unire, atunci cînd Basarabia a devenit un spaţiu administrat de România Mare. S-a schimbat ceva fundamental?

Alipirea Basarabiei la România, în 1918, a asigurat, într-o primă fază, supravieţuirea minorităţii germane pe teritoriul pe care se afla. Exproprierea şi deportarea au putut fi astfel evitate, germanii basarabeni fiind scutiţi de ceea ce îi aştepta pe germanii din satele de dincolo de Nistru, pe teritoriile aflate sub dominaţie sovietică.

Totuşi, integrarea în statul românesc a adus cu ea şi schimbări importante în viaţa economică, politică şi culturală a germanilor. De exemplu, aplicarea reformei agrare româneşti în Basarabia a influenţat negativ şansele de dezvoltare economică ale comunităţilor germane, provocînd procese care au durat ani în şir. În aşa-numitele ”sate-hectare”, constituite pe pămîntul expropriat, locuitorii abia dacă puteau să-şi asigure subzistenţa.

În plus, datorită politicii minorităţilor urmărite de autorităţile româneşti, germanii îşi vedeau ameninţată din ce în ce mai mult autonomia culturală care le fusese garantată explicit prin decret regal în 1918. Cu trei excepţii, şcolile germane au intrat în proprietatea statului. Proporţia profesorilor germani a fost micşorată intenţionat – în anii 30 ai secolului XX, ea a scăzut la jumătate, în timp ce numărul profesorilor români s-a triplat. Aproape jumătate din cele 140 de şcoli germane au rămas fără nici un profesor german. În cele din urmă a fost interzisă şi limba germană ca limbă de predare în şcolile germane. Abia în 1939, deci cu un an înainte de evacuarea coloniştilor, şcolile expropriate au fost înapoiate comunităţilor germane printr-un decret regal.

Schimbări au avut loc şi în administraţia locală. Administaţia civilă din sate a fost preluată de stat. Impozitele comunale trebuiau acum plătite aşa-numitei ”comune”, o unitaţe politice nou constituită pe criterii geografice. Funcţia şoltuzului, respectiv a ”curatorului” local, a fost limitată la parohie. Comunităţile erau acum conduse de un primar. Pentru cheltuielile locale, locuitorii satelor au introdus nişte dări suplimentare.

7. Ne apropiem de perioada catastrofală a celui de Al II-lea Război Mondial. Basarabia este cedată URSS-ului şi Germania începe războiul apropiindu-se de hotare. Ce se întîmplă cu coloniile germane în această perioadă? Ce politică duce URSS legată de aceste colonii? Ce se întîmplă pe tot parcursul războiului cu ele? Şi mai ales ce se va întîmpla cu ele după sfîrşitul războiului?

Atacul Wehrmacht-ului german asupra Uniunii Sovietice s-a declanşat în 1941, prin urmare într-un moment în care germanii din Basarabia fuseseră complet evacuaţi. Pe cei rămaşi, ca şi pe cei trimişi ulterior înapoi în Basarabia, îi aşteptau vremuri grele. Nu puţini dintre ei au fost deportaţi.

colonisti germani in basarabia foto carte Ute Schmidt

În toamna anului 1940, cînd satele germane au fost supuse unei sovietizări masive, evacuarea coloniştilor nu se încheiase încă. Ţara a fost împărţită în colhozuri şi sovhozuri. Închisorile organelor securităţii statului  s-au umplut, multe din ”elementele antisovietice” au fost arestate şi deportate.

După invazia Wehrmacht-ului german în Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, Basarabia a fost din nou ocupată de români. Regimul Antonescu a trecut imediat la ”purificarea etnică a teritoriului”. Evreii basarabeni au fost trimişi în lagărele din Transnistria, unde două treimi din ei vor fi decimaţi de foame şi boli.

După recucerirea Basarabiei de către Armata Roşie, a reînceput vînătoarea de ”elemente antisovietice”. În mai multe etape de colonizare de mare amploare, au fost aduşi locuitori din Ucraina sovietică, din Galiţia de Est, ca şi din interiorul Uniunii Sovietice ca forţe de muncă în colhozuri şi sovhozuri. Din cauza acestori mişcări masive de populaţie, în fostele colonii germane nu se mai întîlnesc decît o parte din locuitorii lor iniţiali. Mulţi dintre nou-veniţi au fost cazaţi în casele acum nelocuite ale germanilor. Casele mai mari şi clădirile publice au ajuns să slujească drept sedii ale administraţiei colhozurilor şi sovhozurilor. Unele sate – precum Tarutino, au avut parte de distrugeri masive în timpul războiului, altele, precum Mariewna sau Templitz, au fost deterioritate în urma unui cutremur grav. Multe din casele germanilor, şcoli, biserici şi clădiri publice sunt astăzi lăsate în paragină.

8. Astăzi nu mai avem aceste colonii ci doar nişte urme discrete. Povestiţi-mi vă rog finalul acestor colonii. Cum mor ele şi de ce?

Cred că există mai multe motive ale acestui fapt:

·  După evacuarea populaţiei germane, în toamna anului 1940, în perioada sovietică, au fost aduşi locuitori din alte părţi ale Uniunii Sovietice, care s-au stabilit în satele germane, dar care nu erau familiarizaţi cu structurile rurale pe care le-au găsit aici. În mare parte, era vorba de colonişti lipsiţi de mijloace proprii, care practic nu aveau posibilitatea să întreţină structura materială existentă.

· În timpul colectivizării agriculturii, gospodăriile ţăranilor germani au fost puse la comun. Casele au fost transformate în locuinţe muncitoreşti. Nemaigăsindu-li-se nici o întrebuinţare, anexele şi grajdurile au fost dărîmate. Bisericile care s-au mai păstrat au fost transformate în cluburi şi discoteci.

· După dizolvarea Uniunii Sovietice, numeroasele colhozuri au fost desfiinţate sau transformate în unităţi agricole cu monoculturi (creşterea porcilor, cultivarea cerealelor, viticultură etc.). Multe clădiri dintre fostele gospodării au fost astfel scoase din funcţiune şi, cu timpul, s-au ruinat.

·  La acestea se adaugă exodul din zonele rurale şi îmbărînirea populaţiei. Tinerii părăsesc satele, căutînd de muncă în zonele urbane sau în străinătate. Alte grupuri de populaţie nu vin să se stabilească în aceste regiuni.

9. Şi la final: credeţi că aceste colonii au lăsat urme, influenţe asupra locului şi oamenilor din Basarabia? Dar colonialiştii care s-au întors din Basarabia în Germania au fost într-un fel influenţaţi de localnici?

Acum, în Basarabia se întîlnesc tot mai puţine urme ale populaţiei germane care a trăit odată pe aceste meleaguri. Pe de altă parte, generaţiile mai în vîrstă păstrează încă multe amintiri. Uneori dai peste cuvinte din viaţa cotidiană (de pildă ”Oberlicht”, care înseamnă ”fereastră”) sau peste moduri de comportament care se revendică de la aşa-numitele virtuţi germane, cum ar fi ordinea, hărnicia ş.a.m.d. Unele lucruri rămase de la germani – cum ar fi marile pivniţe, folosite ca depozite -, în măsura în care mai sunt în stare bună, sunt apreciate şi folosite de locuitorii actuali.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru germanii din Basarabia. În vocabularul lor s-au păstrat o serie întreagă de cuvinte şi expresii care încă mai sunt folosite de oamenii în vîrstă, de pildă „Tschainikle“, însemnînd ”ceainic”, ”es doschdelt“ (rus.: „dosch“ = ploaie), „Burjan“ (rus. buruiană), „Plachte“ (şal de lînă pentru femei).

Cînd sunt întrebaţi ce au luat cu ei din vechea lor patrie, mulţi dintre germanii din Basarabia răspund pe loc: ”ospitalitatea”. Poate că astfel se explică faptul că relaţiile dintre germanii din Basarabia şi locuitorii de astăzi ai Basarabiei sunt prieteneşti, nemarcate de tarele trecutului.

Traducere din germană de Iulia Dondorici

www.platzforma.md

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite