Masacrul de la Lunca sau de ce e bine că BOR nu bate palma cu Ucraina

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Academicianul Vasile Tărâţeanu, unul din ultimii stâlpi ai românismului din Cernăuţi
Academicianul Vasile Tărâţeanu, unul din ultimii stâlpi ai românismului din Cernăuţi

Am participat la comemorarea a 78 de ani de la un episod tragic la istoriei noastre, reamintindu-mi cât este de importantă păstrarea identităţii românilor din Bucovina de Nord, azi pe teritoriul Ucrainei, ameninţaţi cu dispariţia în decurs de 1-2 generaţii din cauza unei politice şovine de eliminare a identităţii celorlalte etnii din statul Ucraina. Un stat ocupant vrea acum să închidă şi slujbele în limba română iar BOR rezistă, pentru moment...

Românilor care trăiesc pe teritoriul de astăzi al Ucrainei le păstrez un loc special în sufletul meu. Cu atât mai mult cu cât ei aproape că nu au niciun loc în strategiile politicienilor care conduc vremelnic statul român. Dacă noi, cei din România, suntem liberi să ne decidem soarta după cum merităm, despre românii autohtoni din nordul Bucovinei sau din Bugeac putem spune fără team de a greşi că ei „trăiesc sub vremuri”, cu alte cuvinte ei sunt direct afectaţi de evenimente asupra cărora nu au control. După ocuparea acestor regiuni de către Uniunea Sovietică, încorporarea lor la republica ucraineană şi toată suita de evenimente zbuciumate care au punctat istoria post-sovietică a Ucrainei, abia dacă putem găsi vreun moment care să-i fi avantajat cu adevărat pe românii noştri de la Cernăuţi, Hotin, Herţa sau Cetatea Albă.

Nu scriu aici despre românii din Ucraina ca să-i compătimesc şi nu aş vrea ca dumneavoastră să nutriţi acest sentiment citind despre ei. Faptul că, după aproape opt decenii de eliminare fizică, asimilare forţată, deznaţionalizare şi excludere de la progres şi bunăstare, ei încă trăiesc lângă România şi sunt mândri să-şi spună români arată că nu le stă în caracter să-şi plângă de milă. Românii bucovineni şi basarabenii din Moldova istorică nu au nevoie de compasiunea noastră, ci de recunoaşterea sacrificiilor pe care le fac pentru a continua să fie români, de sprijin instituţional din ţară şi de reintegrarea în spaţiul cultural român. La Cernăuţi vin ca să mă încarc cu atitudinea „can do” a românilor de aici, cărora le este mult mai greu decât nouă să simtă româneşte, dar se încăpăţânează să o facă.

Dacă ar fi să numesc persoana care întrupează cel mai bine spiritul de rezistenţă statornică al românilor nord-bucovineni, acea persoană este fără îndoială Elena Nandriş, primarul comunei Mahala. Distinsa doamnă, de o eleganţă egalată doar de căldura sa sufletească, este rudă cu Aniţa Nandriş, autoarea volumului de memorii „20 de ani în Siberia”, publicat în România la Editura Humanitas, o carte-mărturie trăită pe viu a suferinţelor îndurate de românii din Bucovina. Dar cel mai remarcabil este faptul că Elena Nandriş conduce începând din 2006 destinele unei comunităţi rurale de peste 7.000 de etnici români din regiunea Cernăuţi, funcţie din care a reuşit să apere interesele, drepturile şi aspiraţiile bucovinenilor. În eforturile sale a respectat mereu legislaţia ucraineană, însă a corectat abuzurile şi excesele comise de anumiţi funcţionari locali şi reprezentanţi ai guvernului de la Kiev la adresa minorităţilor naţionale.

Sunt onorat să spun că îi cunosc de ani buni activitatea doamnei Nandriş, pe care deja am întâlnit-o iarna aceasta mai întâi pe 1 Decembrie 2018 la Alba Iulia şi apoi de ziua poetului naţional Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie 2019 la Cernăuţi. Duminică am dat curs invitaţiei de a reveni în Bucovina de Nord la un eveniment pe cât de trist, pe atât de important: comemorarea a 78 de ani de la masacrul de la Lunca. Dacă despre odiosul genocid de la Fântâna Albă (circa 3.000 de români executaţi de sovietici) se cunoaşte îndeajuns încât să fie comemorat la faţa locului începând cu anul 2000, ocazional în prezenţa unor oficialităţi de la Bucureşti, nu la fel de mult se ştia despre măcelul de la Lunca Prutului, care l-a precedat pe cel de la Fântâna Albă. Este şi meritul doamnei Nandriş faptul că, din 2016 până în prezent, se oficiază în toiul iernii o slujbă ortodoxă de pomenire a celor ucişi şi se ţine un moment solemn în faţa troiţei ridicate pe tăpşanul pe care s-a consumat una dintre cele mai teribile orori din şirul lung de crime ale comunismului.

 O pagină de istorie a românilor scrisă cu litere de sânge

Masacrul de la Lunca Prutului este numele generic a două momente tragice petrecute în iarna anului 1941, având în comun faptul că victimele erau ţărani autohtoni, cetăţeni ai României Mari, în majoritate din satul Mahala, situat la circa 20 km de Cernăuţi, oraşul reşedinţă al judeţului interbelic omonim. La originea acestui etnocid comis de sovietici stă Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi URSS. Anexele pe atunci secrete ale Pactului (desecretizate de Moscova după 1991) prevedeau împărţirea de către Hitler şi Stalin a unor întinse teritorii aparţinând de drept unor state suverane din Europa Centrală şi de Est, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Uniunii Sovietice i se promiseseră ţările din zona baltică – Finlanda, Lituania, Letonia şi Estonia –, partea răsăriteană a Poloniei, iar de la România urma să răpească Basarabia. La numai o săptămână după parafarea Pactului a început Al Doilea Război Mondial, iar cei doi dictatori şi-au ţinut promisiunea unul faţă de celălalt şi au purces la anexări teritoriale, în dispreţ faţă de dreptul internaţional. Pe 26 iunie 1940, URSS a trimis guvernului de la Bucureşti ultimatumul privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord.

Nordul Bucovinei nici măcar nu fusese menţionată în Pactul Ribbentrop-Molotov, ocuparea sa a fiind o concesie acordată de Hitler lui Stalin. În toate teritoriile româneşti ocupate de sovietici, au început din vara anului 1940 arestări arbitrare, jafuri, violuri, torturi, execuţii fără judecată şi deportări în gulagurile din Siberia, ţintiţi fiind etnicii români şi elitele intelectuale. Doar în perioada 1940-1941 au fost omorâte circa 57.000 de persoane, iar 150.000 au fost deportate în stepele din adâncul Rusiei. Pentru a scăpa de teroarea bolşevică, alţi 200.000 de cetăţeni români din Basarabia şi Bucovina s-au refugiat în România, lăsându-şi în urmă casele şi avuţia.

De tema persecuţiei sovietice, grupuri de români din Bucovina traversau noaptea peste gheaţa groasă care acoperise râul Prut în iarna anului 1941, încercând să ajungă în România. Unii reuşeau să se refugieze la Rădăuţi, alţii erau interceptaţi de grănicerii sovietici şi împuşcaţi pe loc ori capturaţi şi trimişi înapoi, unde îi aştepta condamnarea la moarte sau deportarea. Conştienţi de riscurile la care se expuneau, trecerea pe ascuns a frontierei era pentru mulţi singura soluţie de salvare din ghearele terorii. Cu această năzuinţă au pornit la drum la mijlocul lunii ianuarie 1941 circa 150 de localnici din satul Mahala, mergând pe jos circa 30 km până în apropiere de noua graniţă româno-sovietică. Patrulele sovietice i-au descoperit însă şi i-au mitraliat încât niciunul nu s-a întors ca să povestească celor rămaşi în sat. Avea să fie doar primul episod al masacrului din Lunca Prutului, pentru că tragedia urma să adauge încă mult sânge nevinovat pe malul râului.

Vorba cum că ar fi reuşit să treacă graniţa i-a încurajat pe alţi 600, în cea mai mare parte din Mahala, dar şi din satele apropiate, să încerce să le urmeze drumul, două săptămâni mai târziu. În noaptea de 6-7 februarie 1941, refugiaţii ajunseseră la numai un kilometru de graniţă, când, într-o beznă totală, unul dintre ei s-a împiedicat de o sârmă. Oamenii au crezut că au trecut graniţa în România şi au izbucnit în strigăte de bucurie, dar se înşelau, căci frontiera era abia peste deal. Alertaţi de zgomot, grănicerii sovietici au deschis focul asupra civililor, omorând sau rănind mai mult de trei sferturi din ei. Doar 57 de români au reuşit să scape din ploaia de gloanţe şi să ajungă în România, unde şi-au spus povestea, în timp ce alţi 44 au fost prinşi în viaţă de militarii sovietici. Dintre cei capturaţi, 12 au fost condamnaţi la moarte, iar restul la diverse pedepse cu închisoare în lagăre de concentrare din Siberia, unde mulţi au murit.

Îngropate în gropi comune săpate cu forţa de alţi localnici români, doar o mică parte dintre victimele masacrului de la Lunca au fost recuperate de rude pentru a fi înmormântate creştineşte. Restul trupurilor au fost luate de revărsarea râului Prut în primăvara următoare şi purtate până pe malul românesc, iar o parte nu au fost descoperite nici până în zilele noastre, deoarece nu există hărţi sau documente oficiale despre acest etnocid, iar peste mărturiile supravieţuitorilor s-au aşternut decenii de comunism în care era interzis a le relata. Nici astăzi nu există un interes al autorităţilor de la Kiev de a se afla adevărul istoric, ci dimpotrivă, se fac eforturi pentru muşamalizarea atrocităţilor în care ucrainenii au fost complici.

Pe păşunea unde în zilele noastre pasc vitele localnicilor din Lunca, în locul unde s-a petrecut masacrul din iarna lui 1941, primăria comunei Mahala a înălţat o troiţă înfăţişându-L pe Mântuitor crucificat. Nu s-au amplasat plăcuţe amintind de românii ucişi de sovietici pentru ca monumentul să nu fie distrus ori profanat de trupele paramilitare ale naţionaliştilor ucraineni, deosebit de virulenţi la adresa etnicilor români care încă trăiesc în Bucovina şi formează majoritatea în multe localităţi din ţinuturile Cernăuţi, Herţa şi Hotin.

Printre participanţi, ierarhii mănăstirii Putna şi primari din România şi Moldova

Pentru a ajunge din România la Lunca Prutului, în zilele noastre trebuie să traversezi graniţa româno-ucraineană prin punctul de trecere Siret-Tereblecea (Porubna), ceea ce am şi făcut în dimineaţa zilei de 10 februarie. Înainte de a pleca din Bucureşti, am decis să le oferim gazdelor din comuna Mahala un cadou simbolic: Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (cunoscut sub abrevierea DEX), în ediţia sa cea mai recentă (a V-a), donată de Editura Litera. Dintre toate obiectele pe care le aveam în rucsace, funcţionara ucraineană de la controlul bagajelor s-a oprit asupra DEX-ului, aflat încă în ţiplă, şi i-a examinat cu atenţie ambele coperţi. Nu cumva să fie o carte subversivă, de pildă despre Unire sau Istoria Românilor. În final, după multe telefoane, ne-a returnat-o şi ne-a permis să intrăm pe teritoriul ucrainean. Episodul ne-a pus în faţa unei mici demonstraţii a forţei de represiune a statului ucrainean asupra minorităţilor etnice, pe care încearcă să le deznaţionalizeze, prin limitarea posibilităţilor de învăţământ public şi serviciu religios în limba maternă ori îngrădirea accesului din exterior la materiale precum cărţi, reviste sau manuale şcolare.

Ajunşi la primăria din Mahala, am constatat cu satisfacţie că nu suntem singurii oaspeţi din România. Primarul municipiului Oneşti, Nicolae Gnatiuc, era prezent, împreună cu alţi edili din judeţele Bacău, Botoşani şi Suceava, între care primarul comunei sucevene Bilca, domnul Zaharia Rusu, care a semnat cu acest prilej un acord de înfrăţire cu Mahala şi primarul Daniel Soroiu din Caşin, Bacău. Din Basarabia au fost prezenţi şi primarii unionişti Marcel Snegur din comuna Parcova şi Ion Tulbure din Târşiţei, iar de la consulatul României de la Cernăuţi a fost prezent consulul Edmond Neagoe. Dar cel mai mult m-a mişcat delegaţia călugărească de la Putna, condusă de cuviosul părinte Melchisedec Velnic, stareţul mănăstirii considerate Ierusalimul românesc şi susţinător al reîntregirii neamului românesc.

În egală măsură m-au impresionat localnicii care au venit pe jos pe drumul de pământ dintre satul Lunca şi monumentul închinat victimelor masacrului. Anul acesta, vremea a fost relativ blândă şi însorită, dar topirea zăpezii a transformat potecile înierbate în noroi. Slujba oficiată de preoţii din România şi cântecele interpretate de un cor de copii din regiunea Cernăuţi au fost ascultate cu atenţie de toţi cei prezenţi la această comemorare, în finalul căreia s-au depus coroane de flori de către autorităţile locale aflate în vizită şi de asociaţia culturală Pro Basarabia şi Bucovina, reprezentată de preşedintele Marian Clenciu şi Asociaţia „Prietenii Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului, condusă de energicul Vasile Adăscăliţei precum şi Corul „George Enescu” din Dorohoi.

După şcoli, statul ocupant Ucraina vrea să ne închidă şi bisericile româneşti!

Bucovinenii noştri dârji nu aveau stare în timpul comemorării de la Lunca. Nu îi văzusem niciodată aşa de neliniştiţi... Motivul era unul grav: intimidările SBU (securitatea ucrainiană) de a forţa parohiile etnicilor români să se înscrie la nou formata Patriarhie autocefală a Ucrainei.

Am reuşit să iau câteva cuvinte din partea academicianului Vasile Tărâţeanu privind problema aceasta:

În cel mai recent sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Sinodul a refuzat să se pronunţe în privinţa conflictului dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei. În Ucraina există 127 de parohii ortodoxe româneşti, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Patriarhia Moscovei. Implicit, BOR condiţionează cum trebuie (şi cum statul român nu face, când vine vorba de drepturile etnice ale românilor din comunităţile istorice) o poziţie prin

posibilitatea de a se organiza într-un Vicariat Ortodox Român şi a cultiva legături spirituale cu Patriarhia Română, spre a fi sprijiniţi prin trimiterea de cărţi de cult şi de teologie în limba lor maternă, adică limba română. S-a menţionat faptul că, în România, funcţionează deja un Vicariat Ortodox Ucrainean, începând cu anul 1990

Păţiţi deja cu şcolile şi cu un proces de deznaţionalizare acut, etnicii români din nordul Bucovinei nu au deloc încredere în declaraţiile de dragoste ale statului ucrainian.Dacă nu am putut atunci, în 1941, e timpul ca şi noi, ca români, să le fim alături!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite