Pe vremea mea

O fantomă bântuie România. Nu, nu neapărat aceea a comunismului ce bântuia Europa în 1848, atunci când Marx şi Engels scriau Manifestul Partidului Comunist, ci aceea a unor ani ce se suprapun cu perioada socotită de foarte mulţi drept cea mai bună a socialismului românesc- anii ’70.

O perioadă în care, ni se spune, comunismul devenise respirabil şi în care comuniştii români, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, au încercat să ducă la bun sfârşit operaţia de reconciliere cu poporul, începută în ultimii ani ai guvernării Gheorghiu-Dej.

“Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă prea puţini îndrăznesc să se scoboare” (Dumitru Drăghicescu)

Anii ’70 sunt percepuţi ca o perioadă în care toată lumea avea de lucru, în care produsele alimentare de bază se găseau în galantare fără mari probleme şi nici din cale afară de scumpe nu erau. Ca ani în care, cu oarecare eforturi şi după nişte timp de aşteptare, primeai o casă de la Stat sau îţi puteai cumpăra un apartament, plătibil în rate modice. Vremuri în care în case era lumină, era încă şi căldură, în care, dacă aveai puţintică răbdare, intrai în posesia unui autoturism Dacia, în care cu puţin noroc puteai cumpăra şi nişte produse de lux din magazinele comerţului socialist.

Ani în care încă apăreau cărţi, în special, romane bune, în care colecţia Secolul XX de la editura Univers făcea furori, în care colecţia Idei contemporane de la Editura Politică publica titluri incitante, în care magazinele de presă mai aveau încă în vitrine reviste străine cu coperte colorate şi în care copiii silitori, dar şi ceva mai tari în tată, cum se spunea, puteau beneficia de un abonament la Pif, o revistă despre care însă foarte puţini ştiau că era, în realitate, un supliment al cotidianului comunist francez L’Humanité.

Ani în care liceul românesc era unul, indiscutabil, bun, în care la facultate se intra cu greu, în urma unei selecţii riguroase, dar în care se făcea carte. În care Universitatea îşi recâştigase prestigiul. Ani în care teatrul românesc oferea nenumărate bucurii spectatorilor săi şi ani în care încă se mai efectuau turnee în străinătate. Ani în care primeai nu uşor, dar mai primeai, un paşaport. Fie şi o dată la doi ani. Nu şi valuta aferentă. Nici măcar ruble. În care puteai pleca în concediu în străinătate prin ONT. Care ONT avea ghizi ce, indiscutabil, figurau şi pe alte state de plată.

Erau anii în care Televiziunea Română organiza Cerbul de aur ( e drept, a făcut-o doar până în 1972), în care Alexandru Bocăneţ ne încânta cu Gala lunilor, în care, lunea seara se difuza un Roman foileton, marţea era Seară de teatru, miercurea Telecinemateca, joia strălucea Andrei Bacalu cu Mai aveţi o întrebare, sâmbăta se difuza Teleenciclopedia, plus un serial de aventuri şi o emisiune de divertisment.

Şi, mai presus de toate, e vorba despre ani în care Nicolae Ceauşescu era, totuşi, sau era încă socotit un conducător bun. Bun (adică autoritar) cu poporul, bun şi pentru liderii occidentali, bun şi pentru preşedintele american Richard Nixon. Americanii s-au dezvrăjit doar prin '77-'78, francezilor le-a mai trebuit puţin timp pentru asta. Bun fiindcă impresia (iluzia) de comunist ce se opunea radicalismului moscovit era încă destul de consistentă. O iluzie întreţinută şi azi de istoriografia naţional-comunistă, născută pe vremea generalului Ilie Ceauşescu, şi reîncălzită de Larry Watts (cf. Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!, Editura RAO, Bucureşti, 2011)

Mai există şi nuanţe

Sunt, desigur, persoane care mai nuanţează această imagine idilică şi extrem de puţin rezistentă la o analiză ceva mai atentă. De fapt, cărţile bune apăreau după lupte deloc uşoare cu cenzura şi după ce, adesea, erau reportate ani de-a rândul în planurile editoriale. Mâncare era, era şi cafea, dar, încet-încet, chiar în cursul miraculoşilor ani ’70, ambele cam începuseră să dispară. Cartea Confesiunile unui cafegiu a lui Gheorghe Florescu, apărută în 2008 la Editura Humanitas, spune multe despre explozia economiei subterane, paralele, în România comunistă din acea perioadă.

În iulie 1971, apăreau Tezele din iulie, iar acei intelectuali şi artişti ce au ştiut să le citească cum trebuiau citite, au ales unii mai repede, alţii mai târziu, dar au ales calea exilului. Regretatul Vlad Mugur a plecat chiar în acea vară, mai întâi în Italia pentru ca, mai apoi, să ceară azil politic în Germania. A citit de la microfonul Programului politic al Europei libere scrisoarea de demisie din fruntea Teatrului Naţional din Cluj, unde tocmai ar fi dorit să monteze Hamlet, şi motivaţia gestului său de refuznik.

Tânărul teatrolog ce tocmai îşi dăduse atunci doctoratul- l-am numit pe George Banu- a profitat de o viză şi a rămas în Franţa. În toamna lui 1972, prin brutala interzicere a Revizorului, era stopată cariera de regizor de teatru în România a lui Lucian Pintilie. Tot la “Bulandra”, cu puţină vreme înainte, fusese interzisă Gluga pe ochi  de Iosif Naghiu, în regia lui Valeriu Moisescu. Deciziile de condamnare erau publicate la loc de frunte în Scânteia. Cu motivaţii semnate de Nicolae Dragoş sau de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, de puţină vreme înfiinţat. David Esrig nu a mai putut monta Furtuna, iar mai apoi va constata că “Beckett nu este pentru dictatori”, căci nu a fost lăsat să însceneze, aşa cum ar fi vrut el, Aşteptându-l pe Godot.

Şi pentru că vorbim despre spectacole de teatru (uitate, exilate, cenzurate, cum ar fi spus Virgil Ierunca), poate că nu ar fi rău să ne amintim că într-un teatru, mai exact cu ocazia inaugurării noii clădiri a Teatrului Naţional din Bucureşti, Nicolae Ceauşescu era comparat cu marii ctitori din Evul Mediu Românesc. Indiciu limpede că, deja de atunci, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, care a făcut ravagii în anii ’80, a devenit realitate.

L-a detectat, printre primii, legendarul Noel Bernard, în editorialele rostite la Europa liberă- cf. Aici e Europa liberă, Editura Observator, Bucureşti, 1990, l-a problematizat Adrian Cioroianu, socotind mistica şefului drept parte a dispariţiei treptate a Partidului Comunist Român- cf. Ce Ceauşescu qui hante les Roumains, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2004.

Ceauşescu se întâlnea încă relativ des cu scriitorii, chiar mai şi glumea cu ei, acorda audienţe colective, uneori o făcea aparent destins, la malul mării, dar o făcea mai ales spre a le reaminti celor ce credeau altceva că pot să scrie ce vor, dar că partidul va plăti doar ceea ce îi place lui. (cf. Liviu Maliţa- Ceauşescu critic literar, Editura Vremea, Bucureşti, 2007). Mai încolo se va termina şi cu plăcutul în scris care trebuia să fie identic cu cel agreat de partid.

Anii tinereţii noastre

În emisiunile de televiziune în care felurite persoane, de la istorici de profesie la bucătărese găsite peste ani în chip miraculos şi care ne asigură cu convingere că Ceauşescu era un om bun şi modest, care mânca orice, mai cu seamă pâine, brânză şi roşii, ba şi mai mulţumea pentru masă, căruia nici un securist şi nici un câine nu îi degusta preventiv mâncarea, cum pretindea Pacepa în Orizonturi roşii, ni se spune adesea că viziunea aceasta nostalgică, eu aş zice complet falsă, asupra României din deceniul al optulea, se explică prin aceea că despre el vorbesc astfel, mai cu seamă, oameni care atunci erau tineri şi optimişti. Oameni-victimă ai celebrului he-hei, pe vremea mea!

Cum anii '70 au coincis şi cu vremea mea, nu neg în totalitate o astfel de ipoteză. Util mi se pare însă a se aduce în discuţie şi o altă cauză. Ce ţine, vorba lui Dumitru Drăghicescu, de psihologia poporului român, de felul altfel de a fi al României şi al românilor, despre care a scris recent, într-o carte controversată, profesorul Lucian Boia, de slaba experienţă democratică a ţării şi a locuitorilor ei, invocată cândva de Samuel P. Huntington în cartea Şocul civilizaţiilor. O cauză ce ia în calcul preţul relativ scăzut cu care românii evaluează valoarea supremă care e libertatea.  

Invoc o ipoteză ce ţine, în fond, de faptul că, atunci când vorbim despre frumoşii ani '70, uităm cam prea lesne că, orice s-ar spune, România comunistă tot o închisoare era şi pe acea vreme. Câteodată a fost una cu o mică, cu o minusculă fereastră deschisă. O fereastră minusculă, din care nu au fost însă niciodată îndepărtate gratiile de protecţie.