Sarajevo, 1914: un atentat inept, cu deznodământ evitabil

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

*Centenar 14-18: O evocare subiectivă* În ultimele luni, în Serbia şi Bosnia-Herţegovina i-au fost dedicate monumente şi manifestări comemorative lui Gavrilo Princip, autorul dublului asasinat din 28 iunie 1914. Ucigaşul arhiducelui Franz Ferdinand e şi azi socotit fie erou, fie criminal, depinde de ce parte a fostei baricade e pomenit. Înainte de toate, însă, atentatul care a aruncat lumea în aer a fost un amestec absurd de hazard şi neghiobie.

Tânărul de 19 ani, sârb bosniac, era membru al unei societăţi secrete, ”Tânăra Bosnie”, afiliată organizaţiei naţionaliste ”Unire sau Moarte”, cunoscută şi sub denumirea de ”Mâna Neagră” şi care era sprijinită de serviciul sârb de informaţii militare. Din ”Tânăra Bosnie” făcea parte, la cei 20 de ani ai săi, şi scriitorul Ivo Andrici, viitor laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1961.

E ipocrită, aşadar, critica la adresa Vienei că ar fi transmis un ultimatum Serbiei, în condiţiile în care Princip era supus austro-ungar. Chiar dacă guvernul sârb n-a avut, conform rezultatelor cercetărilor de până acum, nici o legătură cu declanşarea atentatului împotriva moştenitorului tronului austro-ungar, instituţii esenţiale ale statului sârb au fost implicate – în primul rând, serviciile secrete. 

Princip dobândise statutul de supus al dublei monarhii după înglobarea oficială în imperiu a Bosniei-Herţegovina, în 1908 – anexare caracterizată de Kissinger drept o nesăbuinţă pentru care Franz Ferdinand a plătit cu viaţa. Tânărul sârb a murit de tuberculoză şi malnutriţie, în aprilie 1918, în închisoarea Terezin, de pe teritoriul actual al Cehiei.


Regizorul Emir Kusturica, la dezvelirea unui bust dedicat lui Gavrilo Princip

image

La răscruce de imperii

Mai întâi, despre data atentatului. Greu se putea imagina o zi mai nepotrivită pentru vizita moştenitorului coroanei bicefale, în capitala unei provincii recent anexate şi bântuite de pulsiuni naţionalist-eliberatoare tot mai intense, mai ales după războaiele balcanice, din 1912-1913, din care Serbia se alesese cu alipirea Macedoniei Orientale. La 28 iunie, în fiecare an, sârbii prăznuiesc Vidovdan, sărbătoare naţională închinată sfântului martir Vitus, şi comemorează înfrângerea oastei ţarului Lazăr de către turci la Kosovo Polje, în 1389. După acest moment de răscruce al istoriei lor naţionale, vreme de peste patru secole Serbia s-a aflat sub ocupaţie otomană.

”Criza bosniacă” din 1908 a adus Austro-Ungariei mai multe inconveniente decât avantaje. Fragilul echilibru menţinut de statul dualist era ameninţat de unguri, care revendicau Bosnia-Herţegovina, stăpânită în Evul Mediu de coroana maghiară. Pe de altă parte, naţionaliştii croaţi cereau alipirea provinciei la regatul croato-slavon, care era o entitate autonomă în cadrul Regatului Ungar şi care aspira la o extindere şi asupra Dalmaţiei, pentru a deveni, apoi, cea de-a treia parte statală a monarhiei habsburgice. O idee susţinută şi de prinţul moştenitor.

Franz-Fredinand considera ”tripla monarhie” austro-ungaro-slavă o soluţie pentru reformarea Imperiului. 

Această slavofilie era prost văzută, însă, la Sankt Petersburg, unde testamentul lui Petru cel Mare continua să ghideze politica ţarilor, şi la Belgrad, unde creştea visul Serbiei Mari.

Nu în ultimul rând, măsura unilaterală şi brutală a anexării a intensificat naţionalismul în rândul celorlalte popoare din Imperiu, în special universităţile intrând în fierbere. Disputele dintre cehi şi germani au degenerat în violenţe, iar la Praga a fost instituită starea de urgenţă.

În plan extern, gestul de forţă din 1908 al Austro-Ungariei – oarecum asemănător anexării Crimeii de către Putin – a iritat Rusia, care s-a văzut concurată făţiş în Balcani. 

Unii istorici consideră că prezenţa turcă nu a încetat în Europa, în secolul al XIX-lea, doar din cauza dezacordului ruso-austriac privind împărţirea sferelor de influenţă asupra posesiunilor otomane din Balcani.

În 1908, la schimb cu recunoaşterea anexării Bosniei, Viena le-a promis ruşilor permisul de liberă circulaţie prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, fapt nerealizat din cauza opoziţiei britanice. Serbia, la rândul ei, s-a simţit direct ameninţată, după ce, din 1906, prin ”războiul porcilor”, primise o lovitură economică, în urma embargoului impus de austrieci unuia din principalele produse sârbeşti de export: carnea de porc.

De altfel, în acel an 1908, şeful Statului Major austriac avusese intenţia de a ocupa Serbia, ca prim pas dintr-un plan mai amplu, ce viza şi alipirea Albaniei, Macedoniei Occidentale şi Muntenegrului, într-un regat al slavilor de sud întins până la Salonic, oraş care-ar fi urmat să devină bastion austriac la Marea Egee. Austriecii îşi exprimaseră abrupt interesul în Balcani încă din 1878, când au ocupat militar Bosnia, în cursul războiului ruso-turc. Trei decenii apoi, provincia a rămas sub administrare austro-ungară, dar oficial fiind parte a Imperiului Otoman.

O vizită inoportună

Această acumulare de tensiuni în deceniile premergătoare primului mare război a răbufnit la 28 iunie 1914. Cuplul morganatic Franz-Ferdinand – Sofia Chotek (copiii lor nu aveau dreptul de succesiune la tron, întrucât contesa cehă nu aparţinea unei dinastii regale) se pregătea să aniverseze 14 ani de la căsătoria atât de greu acceptată de împăratul Franz-Joseph. Inspectarea trupelor, la finele unor mari manevre militare pe teritoriul bosniac, era şi un pretext pentru a-i oferi prinţesei onoruri pe care eticheta Curţii i le interzicea în situaţia ei de tolerată în familia imperială.

Atât concentrarea de trupe în provincie, cât şi vizita arhiducelui au fost considerate gesturi provocatoare de către sârbii bosniaci. 

Mai mulţi apropiaţi ai moştenitorului coroanei l-au sfătuit să renunţe la vizită. Ambasadorul Serbiei la Viena a avertizat asupra riscului unui atentat. Vechiul preceptor al lui Franz-Ferdinand, un preot, i-a prezis că va avea parte, dacă se duce la Sarajevo, de un sfârşit violent, care va arunca lumea într-un cataclism general.

Acesta e contextul. Ce a urmat a ţinut, în deplină măsură, de hazard şi de neghiobie. Fapt valabil atât în cazul atentatului, cât şi în evoluţiile din luna de zile ce a urmat până la declanşarea războiului.

Unul din cei şapte conspiratori a aruncat, în dimineaţa zilei de duminică, 28 iunie, o grenadă spre suita oficială, rănind câteva persoane din anturajul imperial şi din mulţime. Ajuns cu bine la primăria oraşului, Franz-Ferdinand a decis, brusc, să viziteze la spital victimele atentatului, înainte de a merge la masa de prânz. A fost sfătuit în zadar să renunţe. Neprevenit de comisarul oraşului, deşi acestuia i se precizase noua destinaţie, şoferul a greşit traseul, iar guvernatorul militar al provinciei i-a cerut să dea înapoi. Maşina, în marşarier, incomodată de mulţime, a oprit lângă Gavrilo Princip (care, potrivit unor mărturii ieşea dintr-o brutărie, conform altora îşi îneca amarul eşecului pe o terasă în dreptul căreia a ajuns maşina). Victimele i-au fost aduse, aşadar, pe tavă: a împuşcat-o prompt pe soţia arhiducelui în abdomen, apoi a tras asupra lui Franz-Ferdinand. După 15 minute, cei doi au murit la reşedinţa guvernatorului. Cele două atacuri şi deznodământul fatal au avut loc în decurs de o oră. 

- va urma: Nicio lacrimă pentru arhiduce - semnificaţiile imediate ale atentatului de la Sarajevo 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite