Tragedia rusă. „Rusia nu e iubită de niciun vecin, ci doar de cei care sunt la o distanţă sigură de ea“

Am văzut şi cu ocazia deschiderii Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, în 2014: Rusia îşi înscenează o istorie fluidă, fără sincope şi semne de întrebare. De la primul ţar la Putin nu există decât un vector hegelian al împlinirii. Exact ca la Ceauşescu.

Recent încheiatul Campionat Mondial de Fotbal a oferit şansa, cum o face mereu şi oriunde, ţării-gazdă de a transmite în primul rând nu atât cum este, adică realitatea ei nemijlocită, cât mai ales cum ar vrea să fie văzută, marea idee din care se revendică, varianta pe scurt a acelei raison d’être a statului. Este o investiţie de imagine colosală. De unde şi explozia costurilor scăpate de sub control. Miza fiind de asemenea anvergură, resursele sunt puse în slujba scopului, indiferent de ceea ce rămâne în urmă. Expunerea mediatică şi captarea multiplicatorilor merită orice preţ.

Dacă există o reală continuitate între Rusia de ieri, mai precis: odată cu finalul secolului XIX, şi cea de azi, atunci ea rezidă în schingiuirea sistematică, pe toate planurile, a unui popor. O tragedie, aşa cum s-a mai spus. Intensitatea, brutalitatea metodelor şi durata în timp a acestui capitol chinuitor explică, fără a justifica!, modul cum s-au schimbat ruşii de rând, dar nu mai puţin şi elitele lor. Acestea din urmă au dezvoltat o tulburătoare bipolaritate, reuşind să fie, pe rând şi amândouă la un loc, victime şi călăi, eroi şi neputincioşi, puternici şi sabotaţi fundamental.

Dacă există o reală continuitate între Rusia de ieri, mai precis: odată cu finalul secolului XIX, şi cea de azi, atunci ea rezidă în schingiuirea sistematică, pe toate planurile, a unui popor.

Rusia nu este iubită de niciun vecin, ci doar de cei care sunt la o distanţă sigură de ea. Vezi Ungaria, Serbia sau Cehia, chiar dacă din motive fundamental diferite. În vreme ce Ungaria se inspiră constant din modul cum Rusia manipulează minorităţile ruseşti din ţările limitrofe, sârbii sunt recunoscători pentru protectoratul rusesc din ultimele decenii şi nu numai. Cât priveşte patria lui Havel, liderii actuali preţuiesc nu doar energia importată, dar nu mai puţin stilul autoritar putinist, scepticismul funciar faţă de statul de drept şi valorile Uniunii Europene.

Câtă vreme produsele identitare ale actualei Rusii, cum am văzut la recentul CM de fotbal, rămân uniformele militare din vremea URSS şi cântecele de război, atunci problema va persista. Refuzul propriei vinovăţii, dincolo de responsabilitatea nu mai puţin reală a altora, negarea cu obstinaţie că a luptat pentru libertatea europenilor vestici, luând-o în schimb pe cea a esticilor şi că a mutilat astfel destinele a zeci de milioane de oameni – o asemenea atitudine nu va putea fi înfrumuseţată de nicio investiţie, oricât de mare şi de impresionantă. La final, Rusia pierde inevitabil meciul.