Vecinii necunoscuţi

Organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi de Fundaţia Konrad Adenauer, în aceste zile se derulează şcoala internaţională de primăvară „Tinerii şi memoria în Europa postcomunistă“.

Timp de o săptămână, tineri din Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Bulgaria, Letonia, Estonia, Albania, Serbia şi România au ocazia de a vizita Fortul 13 Jilava, Palatul Parlamentului (ce contrast ameţitor!), Memorialul Închisoarea Piteşti, Casa Memorială a Victimelor Dictaturii Comuniste din România de la Sfântu Gheorghe, Cetatea Făgăraş, Complexul monahal dedicat victimelor regimului comunist de la Aiud, Memorialul şi Muzeul Revoluţiei şi Muzeul Consumatorului Comunist, ambele din Timişoara.

Iniţiativa unei asemenea călătorii de studiere a locurilor memoriei de către vecini imediaţi sau îndepărtaţi a avut la bază două constatări. Prima este şi cea mai evidentă: ştim foarte puţin, spre nimic, unii despre alţii. Cu toate că am trecut prin experienţa aceleiaşi ideologii totalitare, esteuropenii nu se cunosc între ei. Fixaţia lor din timpul dictaturii către Vest, de unde aşteptau eliberarea, s-a adâncit în ultimele decenii, încurajată fiind şi de ambiţia de a deveni parte a marelui proiect politic al Uniunii Europene.

A doua: suferinţa acumulată timp de decenii, cu intensităţi diferite de la o ţară la alta, nu constituie un capital comun al fostului bloc comunist. Nu vibrăm şi nici nu ne solidarizăm în orizontul unei tragedii care rămâne, dincolo de nuanţele locale, a tuturor esteuropenilor. Dimpotrivă. Imediat după 1989, a început o concurenţă care să devină mai repede şi mai făţiş altceva. Grupul de la Vişegrad este un exemplu. Sugestiv, tocmai ţările care îl formează au cele mai diferite politici memoriale şi juridice, între Cehia şi Polonia, de pildă, existând o discrepanţă majoră.

Necunoaşterea istoriilor vecinilor, ignorarea reciprocă, concentrarea exclusivă pe propria traumă sau, la polul opus, negarea existenţei acesteia, idealizarea propriului preţ plătit pentru libertate, dar fără contextualizarea aferentă – toate acestea se răzbună în mod vizibil. Cu alte cuvinte, dacă este adevărat că (încă) nu ne uneşte suficient cultura democratică, nu mai puţin adevărat este şi faptul că nu ne uneşte nici trecutul totalitar. Este o evoluţie deloc promiţătoare tocmai într-o vreme în care recursul la trecut revine pe scenă ca instrument de dominare prin manipulare.