William Cuceritorul, Ştefan cel Mare şi noua (sau vechea) toleranţă

Văd pe un portal de ştiri un articol în care unii voievozi români (Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare) sunt prezentaţi caricatural, cu scopul transparent de a lovi în aşa-zisa „familie tradiţională”.

Despre Ştefan cel Mare, de pildă, autorii spun ceva de genul: „El era iubitor de Hristos, dar se iubea cu moldovencele de-i sarea sceptrul din pantalonul domnesc.” M-am gândit să le răspund jurnaliştilor în câteva rânduri, dar apoi mi-am adus aminte că G.K. Chesterton le-a răspuns deja, încă de acum aproape nouă decenii. Iată răspunsul său:

Adevărata noastră greşeală este că nu ştim sau nu ne pasă de credinţa propriu-zisă, din care obiceiurile unui popor, bune sau rele, vor decurge în mod necesar. Vorbim foarte mult despre „a respecta” religia lui X sau a lui Y; dar modul în care respecţi o religie e s-o tratezi ca pe o religie: să întrebi care îi sunt dogmele şi care îi sunt consecinţele. Dar toleranţa modernă e mai surdă decât intoleranţa. Vechile autorităţi religioase defineau, cel puţin, o erezie înainte să o condamne şi citeau o carte înainte să o ardă. Dar noi îi vom spune mereu unui mormon sau unui musulman: „Nu mai da atâta importanţă religiei tale şi vino sub blazonul meu”. La care el va răspunde în mod natural: „Dar dau importanţă religiei mele, şi te sfătuiesc şi pe tine să dai importanţă lucrurilor la care te uiţi.”  

Cam jumătate din istoria care se predă acum în şcoli şi în facultăţi e construită, în mod arid, prin prisma acestei noţiuni înguste că trebuie să dăm la o parte teoriile teologice. Războaiele şi parlamentele puritanilor nu au absolut nici un sens dacă dăm la o parte faptul că calvinismul li se părea a fi adevărul metafizic absolut, imposibil de contrazis, imposibil de înlocuit, şi singurul lucru pentru care merita să trăieşti pe lume. Cruciadele şi luptele dinastice ale regilor normanzi şi angevini nu au absolut nici un sens dacă dăm la o parte faptul că aceşti bărbaţi (cu toate viciile lor) credeau cu entuziasm în doctrina, disciplina, şi bogăţia spirituală a catolicismului. Cu toate acestea, am citit o istorie a puritanilor scrisă de un nonconformist modern în care numele lui Calvin nu era nici măcar menţionat, ceea ce e ca şi cum ai scrie o istorie a evreilor fără a-i menţiona nici pe Avraam, nici pe Moise. Şi nu am citit nici o istorie populară sau educativă a Angliei care să ofere cel mai mic indiciu despre motivele din minţile oamenilor care au acoperit Anglia cu abaţii şi Palestina cu stindarde de luptă.

Istoricii par a fi uitat complet cele două fapte – în primul rând, acela că oamenii acţionează pe baza unor idei; şi în al doilea rând, acela că ar merita, din acest motiv, să descoperi care sunt acele idei. Oamenii din Evul mediu nu au crezut în primul rând în „cavalerism”, ci în catolicism, care produce cavalerismul, printre altele. Puritanii nu au crezut în primul rând în „echitate”, ci în calvinism, care produce „echitatea”, printre altele. Acestea erau credinţele care-i mânau în luptă pe oamenii grosieri sau vicleni în ambele epoci. William Cuceritorul era în felul său un soldat cinic şi brutal, dar punea mare preţ pe faptul că Biserica îi susţinea campania; că Harold jurase strâmb pe oasele sfinţilor, şi că stindardul de luptă de deasupra propriilor arme fusese binecuvântat de către Papă. Cromwell era în felul său un soldat cinic şi brutal, dar punea mare preţ pe faptul că primise confirmări din cercurile înalte ale lumii calvine; că Biblia părea să-l susţină – pe scurt, cel mai important moment din viaţa sa, pentru el, a fost nu atunci când Carol I şi-a pierdut capul, ci atunci când Oliver Cromwell nu şi-a pierdut sufletul.

Dacă laşi aceste lucruri în afara istoriei, laşi pe afară istoria însăşi. (...) Nu vom înţelege niciodată nimic din mişcările morale şi religioase din istorie până când nu vom începe să ne uităm atât la teoria, cât şi la practica lor. Pentru că practica lor (...) poate părea adesea atât de nefamiliară şi de nebunească încât e cu totul imposibil de înţeles fără teorie.

(G. K. Chesterton, The Uses of Diversity; traducerea îmi aparţine)