E mai odihnitor să fii ipocrit

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ştiam şi înainte, în mare, cât de în serios era cazul să iau văicărelile reluate la nesfârşit, că de pe un disc zgâriat, legate de starea culturii din România, de subfinanţarea strigătoare către ceruri, de indiferentă autorităţilor, de nimicnicia celor cu mulţi bani în cont şi multe altele asemenea.

Dar acum, de când am început şi eu să lucrez cu proiecte culturale, am ajuns să ştiu asta în detaliu, să am şi cifre, date şi hârtii pe care le pot pune sub nas unuia cu care mă contrazic pe această temă.

Vorbesc cu mulţi străini care stau în România, oameni din toată lumea. Sunt surprinşi, unii chiar uimiţi de cât de multe evenimente culturale sunt la noi. La Bucureşti, desigur, însă nu numai aici. Nu e zi să nu fie cel puţin un concert de muzică clasică pe undeva, teatre, expoziţii cât cuprinde, festivaluri, dezbateri. În fiecare săptămâna sunt trei concerte de stagiune cu orchestră mare, întreagă, şi orchestre bune, nu încropite, apoi stagiuni camerale, că să nu mai spun şi câte spectacole de operă, din acelea cu montări serioase, muncite. Nu în multe ţări din America sau din Asia mai găseşti aşa ceva, şi nici măcar în Europa în atât de multe locuri pe cât cred unii.

Cât despre artă şi artişti… Cu nu mulţi ani în urmă, erau cinci licee de muzică în toată ţara. Acum sunt 41 de stat, plus o grămadă de licee şi şcoli private. Tot Conservatorul din Bucureşti avea 60 de studenţi, şi când zic tot,...tot, adică toţi anii număraţi laolaltă. Acum are de vreo 30 de ori mai mult, şi e una dintre cele mai mari universităţi de muzică din lume. Mi-au spus că e chiar în grupul primelor cinci şi că are toate specialităţile şi toate formele de învăţământ posibile. Statul nostru plăteşte adesea şi execuţia şi creaţia, nu se ocupă doar cu infrastructura şi cu cadrul, aşa cum fac cei mai mulţi alţii.

Am ajuns să-i cunosc pe mulţi dintre cei plătiţi să facă sau să-i sprijine pe cei care fac cultură, să intru în clădirile lor, în birouri, în locurile care nu se văd de afară, să văd cifrele, să aflu secrete. Nu cred că finanţarea e marea problemă a culturii noastre, ci managementul – că să scriu cu eufemisme şi să includ toată mizeria într-un singur cuvânt. Am văzut eu, cu ochii mei, sponsorizări necondiţionate – şi repet, necondiţionate! – de sute de mii de Euro refuzate sau pierdute din lene sau din indolenţă, am auzit contabile întrebând că pe ele cine le plăteşte că să facă ore suplimentare spre a scrie nişte contracte şi ordine de plată.

În cultură e multă rea credinţa, sunt lene, indolenţă, lucru prost făcut, sindicalism grosier şi impostor, primitiv, împotrivă oricărei logici şi a propriului interes, orgolii meschine. Am auzit că Bibliotecă Naţională – naţională, cea mai mare din România – e închisă sâmbăta şi duminica, şi în celelalte zile îţi trântesc uşă în nas la 18! Sau, mai bine zis, la 18 te scot cu forţa din clădire, pentru că de la 17 nu mai poţi intra să ceri cărţi. În toată clădirea aceea imensă, în care e şi Ministerul Culturii, au mari săli de spectacole şi de evenimente aproape niciodată folosite, şi multe altele goale de-a binelea.

Sigur, e mai odihnitor să fii ipocrit, să stai cu o bere în mână şi cu cealaltă să butonezi pe facebook şi să dai exemple de salarii mici şi de proiecte minunate care nu au văzut luminile rampei din lipsă de finanţare necondiţionată, fără întrebări… 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite