INTERVIU Prima parte. Valentin Guţu, autorul volumului „Dicţionar al greşelilor de limbă“. Naşterea, viaţa şi nemurirea greşelilor gramaticale...
0
Zilele trecute, cînd toată lumea vorbeea despre „perlele de la BAC“, a apărut un „Dicţionar al greşelilor de limbă“ (Editura Cartier 2014). Am avut onoarea de a vorbi cu Valentin Guţu, omul care a făcut acest monumental dicţionar, un instrument care nu ar trebui să lipsească din casa nimănui.
Am discutat de toate: despre originea, cauzele şi efectele greşelilor gramaticale, despre argou şi jargon, despre bilngvism şi limba internauţilor, despre basarabenisme şi alte isme.
Domnule Valentin Guţu, recunosc că mă complexează puţin munca dumneavoastră. Pentru mine, „oamenii care fac dicţionare“ au murit de mult, sunt dintr-o altă lume, cărora trebuie să le facem monumente… Şi iată că există un domn ca dumneavoastră, care e contemporan cu noi şi face dicţionare. Aşa că voi începe direct: ce mai înseamnă azi un dicţionar şi cum se face un astfel de instrument magic?
Stimate domnule Vasile Ernu, activitatea mea „lexicografică“ a început încă în anii mei de şcoală (nota bene – rurală!). Era în plin dezgheţ hruşciovist. Consătenii mei, evident basarabeni, citeau (cei cu „şcoală românească”) revistele Săteanca, Urzica, Arici Pogonici, unii chiar din Coşbuc, Delavrancea, Sadoveanu, sau ascultau muzică populară şi uşoară de pe discuri „Electrecord“. Nu mai vorbesc de faptul că aparatul nostru de radio cu pick-up (numit în limbajul local „radiolă“) era mereu deschis la Radio Bucureşti (programul I/programul II) sau Radio Iaşi. Fratele meu, student la Drept în Chişinău, care a prins renumitele librării cu literatură românească din acea perioadă (de pînă în '70), a adus într-o bună zi acasă Dicţionarul rus-român al lui Gheorghe Bolocan (din 1964) şi Dicţionarul limbii romîne (sic!) moderne (din 1958), ilustrat, numit şi „dicţionarul lui D. Macrea“. Păi, iată, cred că aceste două lucrări m-au şi ,,marcat“ – cum se spune – sub aspect „lexicografic“.
Casa noastră, acoperită pînă atunci... jumătate cu „şifer“, jumătate cu „tol“, deja o vedeam învelită cu „(foi de) ardezie“ şi „carton gudronat“. Dacă se întîmpla să mă trimită mama după varză, roşii sau castraveţi, nu mai mergeam la aşa-numitul „lariok”, ci la „aprozar”. Astfel că – vorba lui Bacovia – „cu-al meu aspect (lingvistic)... făcea să mor, căci (mai) tuturor (consătenilor mei) păream suspect“. Eu însă am perseverat şi, pentru a face în ciudă „veşniciei” patriarhale din sat (ce pleonasm, n-o fi cumva... triplu?!), am copiat în cîteva caiete „studenţeşti” toate expresiile frazeologice din DLRM. De ce? Ca să învăţ româneşte. Este adevărat, nu chiar ca (atenţie: aici nici nu se pune, nici nu se spune „virgulă”!) Costache Negruzzi, care, spre deosebire de mine, natural, din motive temporale, nu avea cum „să înveţe româneşte” şi de la Radio Bucureşti. Eu însă am beneficiat şi de (ştiu, dragă Vasile Ernu, că-ţi place argoul)... această minune modernă, pe nume „armonică”, şi de respectivul „instrument magic” – dicţionarul.
Abia în studenţie am prins a-mi procura (era „modern” pe-atunci să spui aşa; dacă n-o fi şi acuma-ia!) şi alte „lucrări lexicografice”: unele monolingve, altele bilingve sau chiar poliglote; unele de uz general (ca DEX-ul), altele de specialitate (Ai cumva Dicţionarul marinăresc, din 1982, Editura „Albatros”, al lui Ilie Manole şi Gheorghe Ionescu?)... Nu aşteptaţi însă de la mine o definiţie savantă privind subiectul în cauză. Tot la nişte truisme am să recurg.
Ce-i un dicţionar? O „adunătură de cuvinte”... aşezate într-o anumită ordine, de dorit – alfabetică, referitoare la un anume domeniu. Că un dicţionar te ajută să-ţi îmbogăţeşti vocabularul, la fel, o ştie orice om (de fapt, doar cei... culţi). Cum se face un astfel de „instrument magic” însă, nu-mi prea aduc aminte să ni se fi spus în facultate. Dacă vrei să întocmeşti şi tu unul, te conduci după alţii – aşa ca mine! – şi, de mai lucrezi cu metodă şi perseverezi, s-ar putea ca înr-o bună zi să-l şi termini – aşa ca mine: după circa opt ani de muncă (repet: în cazul în care doriţi să evitaţi o cacofonie, nu puneţi şi nu spuneţi ,,virgulă”, ci puneţi, de exemplu, în loc de muncă, un alt cuvînt: caznă) continuă.
Şi, în încheierea răspunsului la „prima şi cea dintîi“ întrebare: nu ştiu dacă autorul unuia dintre cele mai vechi dicţionare de la noi (român-latin) – Anonymus Caransebesiensis – a fost un lexicograf autodidact, eu însă da; ba mai pot confirma, judecînd după puzderia de dicţionare din librăriile noastre, că tagma „oamenilor care fac dicţionare“ încă n-a pierit.
Valentin Guţu SURSĂ FOTO europalibera.org/Vasile Botnaru
Dicţionarul dumneavoastră este unul mai special: Dicţionar al greşelilor de limbă. Avem ceva dicţionare chiar dacă „neamul nostru“ nu s-a prea spetit să facă dicţionare şi enciclopedii. De ce aţi ales să faceţi un dicţionar al greşelilor şi nu un altul?
Ca să-mi apăr în continuare breasla, am să invoc totuşi cîteva titluri de lucrări lexicografice mai cunoscute; într-un fel, cărţi de căpătîi cel puţin pentru intelectualitatea românească de pînă la războiul cel mare şi de după acesta (inclusiv cea actuală): Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească” al lui I.A. Candrea şi Gh. Adamescu (1931); Lexiconul tehnic român, în 18 volume (1957-1966); Dicţionarul limbii romîne (sic!) literare contemporane, în 4 volume (1955-1957); Dicţionarul limbii romîne (sic!) moderne, pe care l-am citat deja (1958); Dicţionar explicativ al limbii române/DEX (2012), cu mai multe ediţii anterioare; Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (2007); Dicţionar enciclopedic, în 7 volume (1993-2009) şi, bineînţeles, Dicţionarul limbii române (în 19 volume), numit şi „Dicţionarul-tezaur”, pe care, din păcate, nu-l am, pentru că acesta se pare că nici nu a fost pus în vînzare; el poate fi găsit – la „noi“ – doar la biblioteca Academiei (din Chişinău) şi, probabil, la Biblioteca Naţională. În ultimele decenii s-au scos însă şi alte lucrări lexicografice valoroase, la care nu fac trimitere din economie de spaţiu şi de timp.
Cît priveşte Dicţionarul... subsemnatului, l-am intitulat astfel – recunosc! – pornind de la Dicţionarul greşelilor de limbă al lui Alexandru Graur, editat în 1982, în fond, o broşură de circa 80 de pagini, cu fapte de limbă sau articole prezentate în ordine alfabetică, însă după o altă formulă decît în cazul meu. Puteam să-l numesc Ghid de exprimare corectă sau – ceva mai savant – Vademecum ortologic, dar, mi-am zis: odată ce, în 1943, a fost scoasă... O gramatică a „greşelilor“, semnată de Iorgu Iordan, iar ulterior – în 1986 – Gramatica pentru toţi (cu o denumire similară într-o altă limbă) a Mioarei Avram, la fel o lucrare normativă şi corectivă, de ce să nu scoatem şi noi – de data asta în Basarabia – un dicţionar de acest gen, adică de cultivare a limbii, dar conceput după o altă formulă, care se rezumă la următoarea frază: Pică pară mălăiaţă în gura... celor care nu învaţă (din propriile greşeli).
„Materia primă” o aveam deja în virtutea faptului că redactam sau, dacă doriţi, stilizam zilnic texte străine (... de corectitudinea limbii) atît în redacţie, cît şi la editură. Astfel că, în 1998, la Editura „Arc” din Chişinău a apărut ediţia I a acestui dicţionar, una de buzunar, cu 282 de pagini la activ, care include fapte de limbă (citeşte „greşeli“) preponderent din Basarabia, iar în iunie curent, la Editura „Cartier”, a ieşit la lumină cea de-a doua ediţie, revăzută şi (mult) adăugită, încît a ajuns la circa 900 de pagini, cu greşeli de limbă din întreg spaţiul românesc (deci inclusiv „basarabenisme“).
De ce să vorbim şi să scriem corect
Să o luăm ca la şcoală. Cum explicăm copiilor sau chiar oamenilor maturi: de ce trebuie să vorbim şi să scriem corect, ce înseamnă acest lucru şi cine decide „ce e corect“?
Lucrurile mi se par foarte simple: întrucît un popor, să zicem poporul român, vorbeşte aceeaşi limbă (naţională/comună) – româna adică –, aceasta, în mod firesc, are şi nişte norme, numite reguli lingvistice, pe care, dacă nu le respecţi, altfel spus, dacă nu te exprimi „corect”, rişti să nu fii înţeles de către conaţionalii tăi; ba mai mult, poţi fi considerat la un moment dat: semidoct, incult sau chiar agramat, în funcţie de gravitatea greşelilor pe care le-ai comis (la Chişinău se spune: „... le-ai admis”, dar aceasta e altă mîncare de peşte, pur basarabeană). Aspectul cel mai îngrijit al unei limbi naţionale – se ştie – este limba literară, iar atunci cînd ne referim la regulile sale, avem în vedere caracterul lor unitar, impus în primul rînd prin învăţămîntul de toate gradele, prin instituţiile acestuia, şi nu doar, ci şi în mod individual.
Cine decide „ce e corect”? Desigur că lingviştii (gramaticienii, ortografiştii, foneticienii, lexicologii, specialiştii în punctuaţie), care, periodic, ţinînd seama de uz, propagă normele respective prin anumite lucrări de specialitate, de exemplu: Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, editat de Istitutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române în 1995, sau Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, scos de acelaşi institut în 2005, sau Dicţionar normativ al limbii române (ortografic, ortoepic, morfologic şi practic), semnat de Ioana Vintilă-Rădulescu şi apărut în 2009. Prin urmare, este corect doar ceea ce spun astfel de lucrări, care au caracter oficial, spre deosebire de unele îndreptare sau dicţionare ortografice de autor, care pot conţine şi „reguli” mai mult sau mai puţin personale, „recomandabile”, nu însă şi „obligatorii“. Dicţionarul subsemnatului conţine şi el cîteva „abateri“ (voite) de la normele oficiale. Nu intru însă aici în amănunte, deoarece povestea-i lungă...
Dicţionarul a ajuns la ediţia a 2-a, ediţie despre care doamna Rodica Zafiu scrie elogios şi spune că e cu totul altă carte decît ediţia precedentă. A crescut şi volumul, şi informaţia. Să înţeleg că e un semn al faptului că noi facem tot mai mutle greşeli?
Cu această ocazie ţin să mulţumesc încă o dată doamnei Rodica Zafiu pentru Prefaţa la Dicţionar... Fireşte că sînt onorat de consideraţiile sale; m-a surprins plăcut mai cu seamă atitudinea dumneaei pur profesională faţă de realitatea lingvistică din Basarabia sub raportul corectitudinii exprimării, pe care o cunoştea, ce-i drept, parţial, din ediţia I a acestui dicţionar. De altfel, ediţia din 1998 a fost prefaţată de o altă mare lingvistă, regretata Mioara Avram, a cărei lucrare – Gramatica pentru toţi – este o carte de căpătîi pentru mine, ca şi Probleme ale exprimării corecte, ca şi Ortografia pentru toţi. Nu-mi imaginez, astăzi, un om cult, îndeosebi unul din branşa noastră, care să nu aibă în casă cel puţin Gramatica pentru toţi, dacă nu şi noua Gramatică (academică) a limbii române (din 2005), care este şi corectivă.
Ediţia I a Dicţionarului... a fost una ad hoc, elaborată în cîteva luni şi destinată publicului basarabean. Deşi volumul acesteia este incomparabil cu cel al ediţiei de azi, nu înseamnă că acum un deceniu şi jumătate se comiteau mult mai puţine greşeli ca în prezent. Pur şi simplu există, în acest sens, un adevăr incontestabil, acela că limba, lexicul nostru se îmbogăţeşte, pe zi ce trece, cu noi şi noi cuvinte, numite neologisme, care denumesc lucruri, evenimente, fiinţe, fenomene, idei, acţiuni etc., venite, de obicei, din afară. Păi, iată, numărul de forme ale acestora, odată cu „adaptarea“ lor fonetică, morfologică, semantică, depinde de nivelul nostru de cultură lingvistică. Cu cît (nu: cu cîţi) mai mulţi exponenţi ai limbii noastre îşi vor însuşi din start formele corecte ale respectivelor cuvinte recente, cu atît (nu: cu atîtea) mai puţine abateri vom avea, legate, desigur, de elementele neologice în cauză.
De observat aici ‒ ca să vin cu un exemplu din sport ‒ cît de greu se „adaptează“ fonetic, dar şi morfologic, anglicismul sau angloamericanismul rugby [rág-bi] în româna vorbită în Ţară, nu în Basarabia: rugbi/rugby [rúg-bi/ rög-bi/ rüg-bi/rúi-bi]. Şi acest cuvînt nu e chiar atît de nou în limba noastră. Nu mai vorbesc aici de faptul cîtă „pricepere“ lingvistică sau ce „simţ al limbii“ trebuie să ai, ca să „inventezi“, în cazul nostru ‒ în alimentaţia publică din Chişinău, un echivalent pentru rusescul otbivnaia kotleta (mot à mot: „cotlet(ă) bătut(ă) cu ciocanul“), care se potriveşte ca nuca de perete: bătútă,-e. „Faptul“ acesta de limbă aproape că s-a generalizat în capitala R.M. în ultimii doi-trei ani şi este cu atît mai ciudat cu cît, de exemplu, studenţii de la Academia de Arte, după ce ‒ unii dintre ei ‒ dansează hore, sîrbe şi... bătute, în pauză, trec strada, intră în localul „Divertis“ şi mănîncă... tot bătute, ba unii şi... tocate (echivalentul rusescului rublenaia kotleta; mot à mot: „cotlet(ă) tocat(ă)“).
Fiindcă veni vorba, în limbajul colocvial din Basarabia nici nu există cuvîntul cotlet; toţi spun „(cotletă) tocată“, avînd în vedere chiftelele, şi ‒ respectiv ‒ „(cotletă) bătută“, fiind cu gîndul la şniţel sau file (pane), sau chiar cotlet.
Nu mai pomenesc aici (deşi, iată, amintesc) de (relativ) noul „sens“ al cuvîntului rutieră în spaţiul lingvistic (nu doar chişinăuian, ci) general basarabean: acela de „maxi-taxi”. Spune-i unui basarabean că rutieră înseamnă... „(poliţia) rutieră“ şi, în cel mai bun caz, o să-ţi zică (cacofonia, bat-o vina!) că... „eşti prost“, adică nu cunoşti bine „limba noastră cea...“ de stat mintea în loc. Mă limitez însă la aceste exemple de „greşeli (relativ) noi“, pentru a nu plictisi. Lucruri asemănătoare veţi găsi din belşug în Dicţionar..., cu condiţia că veţi da de el (la Chişinău se spune: „... de dînsul“) şi, cel puţin, îl veţi răsfoi.
Cum se nasc greşelile gramaticale
Revenind la problema greşelilor. Cum se nasc greşelile? Cum vedeţi evoluţia „greşelilor gramaticale“? Care ar fi cauzele majore ale acestei evoluţii? Care e genealogia lor?
Să revenim deci… la oile noastre! Limba, ca mijloc principal de comunicare între oameni, are caracter normat prin însăşi structura ei. Aspectul literar al unei limbi ‒ limba literară, cum ar veni ‒ impune însă o respectare mult mai strictă a normelor lingvistice faţă de aspectul ei popular. Regulile sau normele lingvistice, după cum am spus deja, se conţin, în general, în orice gramatică, iar în mod special, în gramaticile normative sau ‒ ca să recurg la cîteva sinonime din domeniu ‒ prescriptive, corective, ale greşelilor (precum este cea a lui Iorgu Iordan ori cea a Mioarei Avram).
Avînd un anumit nivel de abstractizare ‒şi asta pentru că se referă doar la elementele comune categoriei limbii, eliminîndu-le pe cele ocazionale sau individuale ‒, normele lingvistice nu-şi au rostul decît dacă le raportăm la uz, la vorbire sau la toate faptele de vorbire: argouri, limbaje specializate (ale unor grupuri sociale ‒ comercial, medical, juridic, sportiv) sau regionale etc. De aici şi dicotomia normă (lingvistică) ‒ abatere / greşeală / incorectitudine.
Întrucît normele privesc toate nivelurile limbii, devierile de la acestea ‒ atît sub aspect oral, cît şi scris ‒ vizează fonetica, vocabularul, gramatica, ortografia, punctuaţia. Şi tocmai că de competenţa lingvistică a vorbitorilor unei limbi depinde capacitatea (sau incapacitatea) acestora de a interpreta anumite situaţii lingvistice, de a distinge între un enunţ reuşit şi altul nereuşit, de exemplu, sub raport morfosintactic, stilistic, punctuaţional etc. Respectiv, putem vorbi şi de tipurile de abateri sau greşeli de limbă: de pronunţare (fonetice), de vocabular (lexicale), de gramatică (gramaticale), de ortografie (ortografice), de stil (adecvare situaţională şi stilistică), de punctuaţie (punctuaţionale).
Vorbeşti bine, gîndeşti bine; vorbeşti prost, gîndeşti prost... sau, parafrazînd un proverb: Să te-aud cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti.
Am reprodus deliberat aceste noţiuni lingvistice privind relaţia corectitudine – greşeală pe un ton ceva mai academic, pentru a ne reaminti ‒ cu seriozitate! ‒ de anii de facultate sau de ziua în care am pus ultima (sau… prima?) oară mîna pe o carte de gramatică. Prin urmare, dacă e să ne referim la „problema greşelilor”, la felul în care se „nasc” acestea, repet: totul depinde de competenţa, de cunoştinţele lingvistice sau comunicative ale vorbitorilor unei limbi, de capacitatea acestora de a emite enunţuri reuşite. Ar fi bine, probabil, să dăm şi cîteva exemple, pornind chiar de la Dicţionarul greşelilor de limbă, unul de echivalenţe, în care materialul este ordonat pe două coloane: în cea din stînga, cu marca incorect (nerecomandabil), vom găsi unităţi din uz care nu aparţin limbii literare, iar în cea din dreapta, cu marca corect (recomandabil), vom da de corespondentele literare ale acestora.
Pe plan gramatical deci, un enunţ trebuie construit cu respectarea tuturor normelor morfosintactice:
a) a formelor flexionare ‒ (soldaţii stau în) cazármă, cazărmi (nu... cazármă, cazárme); (el/ei) creeáză (nu... creáză);
b) a acordului ‒ Mă iubesc femeile şi sînt moarte după mine... (nu ‒ Mă iubeşte femeile şi e moarte dupe mine...) sau Recordul aparţine unei studente a/de-ale mele (nu Recordul aparţine unei studente ale mele);
c) a topicii/ordinii cuvintelor ‒ Nu este însă şi cazul celorlalţi doi colegi ai săi... (nu ‒ Nu este însă cazul şi celorlalţi doi colegi ai săi...);
d) a semnelor de punctuaţie ‒ Eu scriu, deci gîndesc (nu ‒Eu, scriu, deci, gîndesc).
Pe plan ortografic şi ortoepic, un cuvînt, o expresie sau o locuţiune trebuie scrise şi pronunţate conform tuturor regulilor ortografice şi ortoepice ‒ Volumul al şaptelea e la tine? (nu ‒ Volumul al şeaptelea e la tine?); ‒ S-a făcut ora şapte... (nu ‒ S-a făcut ora şepte...) ‒ E deja [de-já] şapte [şáp-te]? (nu ‒ E deja [de-jeá] şapte [şeáp-te]?).
Pe plan semantic, un enunţ se cuvine să fie clar, lipsit de ambiguitate lexicală ori sintactică: ‒ La voi (în Iaşi) sînt supozitoare la farmacie? Mi-ar trebui nişte supozitorele... (nu ‒ La voi (în Iaşi) sînt lumînări la farmacie? Mi-ar trebui nişte lumînărele...).
Pe plan pragmatic, un enunţ se cuvine să fie adecvat sub raport stilistic şi situaţional: ‒ Domnule ministru, o clipă, vă rog!... (nu ‒ Domnule ministru, staţi oleacă!...). Aşadar, provenienţa unor astfel de abateri este multiplă, iar numărul acestora ‒ al greşelilor de limbă (şi nu doar „gramaticale”) ‒, evoluţia sau involuţia lor depinde direct de competenţa sau incompetenţa noastră lingvistică. Cu alte cuvinte, totul se reduce la cultura noastră lingvistică. Dacă ai fost deprins, încă de mic, să-ţi educi limbajul, să te exprimi corect, clar, atunci vei şi gîndi clar. Vorbeşti bine, gîndeşti bine; vorbeşti prost, gîndeşti prost... sau, parafrazînd un proverb: Să te-aud cum vorbeşti, ca să-ţi spun cine eşti.
Va urma.
Partea a doua, despre teza filologului Maxim Kronhaus referitoare la limba rusă, despre limbajul colocvial urban afectat de angloamericanisme, dar şi despre limbajul de lemn, despre sursele şi cauzele greşelilor de limbă din Basarabia în raport cu cele din România, despre jargonul mediilor electronice şi cum putem lupta cu greşelile gramaticale.
Se încarcă comentariile...
