Înviere

În primele decenii ale comunismului în România, dincolo de faţada unei modernizări forţate, s-au consumat drame ştiute şi neştiute. Puşcăriile şi lagărele de muncă erau pline de indezirabili, de oameni care refuzau să intre în logica răului.

Momentele importante ale calendarului religios erau cu atât mai dureros resimţite cu cât regimul politic făcuse din ateism propriul său crez. Şi totuşi. Rezistenţa spiritului avea să se dovedească surprinzătoare, demontând din interior încrâncenarea stupidă a sistemului. Un preot, fost deţinut politic, povesteşte cum de Paştile anului 1952, la Aiud, îi spune spontan gardianului „Hristos a înviat!“. Răspunsul acestuia este şi el negândit: „Adevărat a înviat!“. Surprins şi speriat de acest schimb incredibil de replici, tânărul caraliu îi şopteşte deţinutului: „Să nu mai zici asta altcuiva!“.

Un alt fost deţinut politic, condamnat la muncă silnică, relatează cum înaintea Paştilor conducerea minei de la Baia Sprie decide izolarea preotului, deţinut şi el, care ar fi urmat să ţină slujba de Înviere. Replica a fost pe măsură: condamnaţii intră în grevă, refuzând revenirea la suprafaţă. În ciuda durităţii militare şi ideologice, şefii nu aveau niciun interes să se afle la Bucureşti de acest incident. După câteva zile de negocieri, utilizând toate metodele: de la intimidare la promisiuni, preotul este lăsat iarăşi în regim deschis. Lumina ieşea, la propriu, din adâncuri.

Un episod care, alături de multe altele, ilustrează puterea rezistenţei spiritului: anchetele cele mai groaznice, derulate pe durata a luni de zile, mizau pe înghenuncherea fiinţei. Astfel, de Paşti sau de Crăciun, anchetatorii nu ezitau să facă uz de tortura emoţională, cerând, de pildă, abjurarea credinţei. Este cunoscut în memorialistică acel caz al unui profesor de teologie îndemnat să nege existenţa lui Dumnezeu. După istovitoare interogatorii şi bătăi, acesta cedează. „Aveţi dreptate: Dumnezeu nu există! Dacă însă nu există, mă întreb cum existaţi voi!“.

Exemplele pot fi continuate. Lecţia lor comună: nimic din ceea ce ni se pare greu nu se compară cu drumul parcurs de cei dinainte. În plus, suferinţa lor a fost suportată prin combustia credinţei, adică aveau o ardere din ce în ce mai rar întâlnită acum. Printr-o chimie doar de Dumnezeu ştiută, mulţi dintre cei trecuţi prin infernul concentraţionar L-au regăsit şi, în plină violenţă a istoriei, L-au iubit, dând vieţii lor un sens din a cărui sevă ne hrănim, conştienţi sau nu, şi noi. Spunem rutinaţi „Hristos a înviat!“, dar când putem afirma că am înviat şi noi? Poate la anul?