Ştiinţa confirmă religia. Şi invers

...geniul unei descoperiri este doar o scânteiere a unei inspiraţii divine....

Am o bucurie aparte când găsesc prin presă studii ştiinţifice care confirmă adevăruri biblice. E încă de demonstraţie a faptului că între religie şi ştiinţă nu există opoziţie ci doar complementaritate. Până la urmă ce este geniul ştiinţific inovator, dacă nu o scânteiere de inspiraţie divină asupra spiritului uman al cunoaşterii?!

Când şi când presa relatează despre studii ştiinţifice care confirmă adevăruri biblice. Săptămâna aceasta am avut bucuria să aflu că cercetătorii au demonstrat cum că minciuna ne îmbolnăveşte, mintea există şi după oprirea inimii şi a creierului, iar fumatul şi sexul oral cresc riscul de cancer. Acestora li se adaugă multe alte studii referitoare la diverse vicii sau obiceiuri de viaţă. Ba chiar şi efectele benefice ale rugăciunii sau milosteniei au fost studiate, cercetătorii demonstrând că ele ne pot influenţa viaţa în bine. Pentru mine deci, doar motive de bucurie, dar nimic nou sub soare. Toate aceste studii demonstrează clar că ştiinţa poate confirma valoarea unor adevăruri biblice.

În fond, până şi existenţa divinităţii poate fi supusă unei demonstraţii raţionale. Despre aceasta am mai scris, aşa că nu insist. Suficient de amintit că orice om onest, aflat pe calea cunoaşterii, va ajunge la un moment dat să (re)cunoască existenţa unei raţiuni superioare. Practic, ştiinţa doar descoperă ceea ce deja există. Iar religia le afirmă, înainte de a fi descoperite. Ceea ce înseamnă că, într-adevăr, credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute, cum scrie Sf. Pavel.

Ceea ce ar fi interesant de urmărit ar fi relaţia inversă, cum anume credinţa religioasă poate influenţa ştiinţa. După mine, există un oarecare efect al religiei asupra ştiinţei, chiar dacă el nu se manifestă direct sau chiar la nivel conştient.

De pildă, care ar fi motivaţia ultimă a nevoii de a cunoaşte? Nu cumva ţine de scopuri profunde ale existenţei noastre? Sau în ce măsură axiologia (studiul valorilor) este motivată de existenţa valorilor morale ale religiei? În fine, cât contează onestitatea pentru un om de ştiinţă? Întrebarea poate fi chiar retorică (cât mai contează....?) în contextul în care, ştim bine, mai există pe alocuri studii ştiinţifice “comandate” sau realizate cu rea intenţie sau cu un scop îndoielnic.

Oricum ar fi, este limpede pentru orice om avizat că atunci când eşti pe calea cunoaşterii, geniul unei descoperiri este doar o scânteiere a unei inspiraţii divine.

Ca o încheiere provocatoare, cum ar fi dacă, de pildă, am descoperi că evoluţionismul (în sensul său larg) ar fi doar o parte a creaţionismului? Parcă luna trecută aflasem că cercetătorii ar trebui să reconsidere toată teoria Big-Bang...