A trăi în „epicul tăcerii”

Motto: „Spune lui Josef că toată viaţa lui e o poveste frumoasă, pe care puţini o vor pricepe”(pictorul Ştefan Popescu, către dna dr. Marta Trancu-Rainer, soţia Profesorului)

Într-o zi de toamnă, spre finalul veacului al XIX-lea, într-o sală din clasa a VII-a de Liceu, intra într-o inspecţie neaşteptată, cunoscutul Alexandru Odobescu, pe atunci director al Şcolii Normale Superioare.  Când a intrat în clasă Odobescu, „o mare panică a cuprins pe profesor şi pe elevii săi” aflăm din însemnările Profesorului (anatomistul) Th.Riga. La insistenţa directorului ca un elev să fie interogat asupra lecţiei care se preda, clasa a răpuns în cor : Rainer. Elevul Rainer a răspuns că superioritatea stilului arhitectonic clasic asupra celui gotic, ale cărui construcţii se avântă spre cer, parcă neţinând seama de suport, rezidă în armonia dintre coloanele de sprijin şi suprastructură”. La un asemenea răspuns, susţinut pe lecturi în afara programului şcolar, profesorul elevului Rainer a fost lăudat pentru strădaniile sale. Lauda fusese înghiţită cu greu de profesor întrucât venise după o aprigă dispută cu elevul său „pe chestia dialectului ionic la traducerea unui capitol din Odiseea lui Homer”, pe care Rainer o argumentase cu o recentă monografie de specialitate. 

Acesta este un prim crâmpei dintr-o viaţă foarte frumoasă, pe care puţini au reuşit să o înţeleagă. Născut în Moldova dintre Prut şi Nistru, mai exact în feerica Bucovină, la 1874, Josef Francis Rainer s-a format în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. După obţinerea titlului de doctor, şi-a început cariera ca anatomo-patolog la Spitalul Colţea, unde a ajuns şef de lucrări în perioada 1912-1913. Între 1913-1920 a fost profesor de anatomie la Iaşi şi apoi la Bucureşti între1920-1941. Cultura vastă şi aleasă „l-a făcut să privească anatomia din punct de vedere estetic”, Rainer ţinând cursuri de anatomie artistică la Şcoala Superioară de Belle Arte între 1921-1938, unde „a subliniat rolul formelor corpului uman în istoria artelor plastice”, dar şi la ANEF (Academia de Educaţie Fizică), tot cursuri de anatomie celor care studiau mişcarea.  

Rainer a fost „un model de graţie şi de poezie interioară. Iubea florile şi animalele. Se bucura de o carte nouă, cu o bucurie proaspătă de adolescent şi de îndrăgostit. Era incapabil de vorbe tari, de acte sau de gânduri jignitoare. Singurele lui lucruri tari erau punerile la punct în numele ştiinţei, a adevărului ori a dreptei omenii. Ducea o viaţă modestă şi făcea din modestie o formă de artă şi, totodată, de trăire naturală a vieţii. Avea o politeţe fermecătoare. Comerţul cu el parcă îţi sporea fiinţa, parcă o promova pe planuri superioare, parcă îţi descoperea o demnitate nouă, până atunci surdă ori chiar nebănuită ” (Victor Papilian). Astfel de sentimente l-au răscolit în vechime şi pe directorul Odobescu, în faţa elevului Rainer.

          Francisc Rainer a cuprins cu mintea resorturile vieţii ascunse din adâncurile sufletului. „Ce ştim despre noi înşine?” se întreba Rainer. „Datele acestea le ştim. Conştiinţa a fost înfăptuită în sânul naturii printr-o tratare a substanţei vii, timp de sute de milioane de ani. Se dau două miliarde de ani pentru viaţa pe pământ. Se poate ca faptul acesta să nu aibă decât o semnificaţie cu totul accesorie. Căci această conştiinţă, creată prin formelele naturii, atât de curios alcătuită, simţi că reprezinţi o forţă a naturii”. Într-o societate nu tocmai perfectă şi nici măcar perfectibilă, „e noevie să reacţionăm ca să putem restabili sentimentul acesta de oameni care au de îndeplinit un rol într-un complex imens; şi atunci simţim limpede că există o singură soluţie: noi, aşa cum ne-au alcătuit legile probabilităţii, în cadrele pe care ni le-au dat, trebuie să fim vehicule pentru ceea ce poate fi mai nobil şi mai înalt în sufletul omenesc”. 

Potrivit lui Rainer, într-un astfel de grafic s-ar situa – sau ar trebui să se situeze intelectualii. „Intelectualul trebuie să se cultive, trebuie să capete cunoştinţe noi asupra lumii din afară, să-şi facă o concepţie, să se formeze, să se adâncească sufleteşte şi el să ajungă la întrebarea: care e generatoarea acestei lumi, forţa prin care ea se explică ? El trebuie să fie ca o lentilă care, strângând razele de lumină, să le răspândească mai departe. Şi tu singur nu vei putea reprezenta omenirea întreagă. Toţi ceilalţi intelectuali sunt în aceeaşi situaţie cu tine : aceleaşi îngrămădiri de materie organică, aceeaşi organizare a hazardului. Şi acum se conturează unitatea spirituală a omenirii, datoria spirituală a omului, în chipul următor : a servi. A servi!” Şi nu aservit. Aceasta este marea diferenţă dintre idealul posibil de a fi intelectual şi realitatea care ne oferă alte idealuri: funcţii, titluri, jeepuri, vile, epatare, glorie şi muncă puţină. Să serveşti pe celălat cu frumuseţea ta sufleteacsă şi nu să te laşi aservit de frumseţi exterioare, înşelătoare. Căci atunci devi un simplu funcţionar, nefericit executant al unui satrap birocratic.

Idealul pentru Rainer era deopotrivă simplu şi complex, modest şi înălţător; idealul „este ca eu să dispar, lucrurile să se pună de la sine. Modul de exprimare corect e ca o superioritate” în timp ce gândul „care mă stăpâneşte” este „să nu pier; când voi pieri, ca un nevrednic, adică în starea tuturor nevrednicilor”, nu asemeni unui aservit, ci servindu-i pe alţii.

Desigur, sunt mulţi burtă-verde care te vor lovi în liniştea ta sufletească, şi sunt multe lucruri „care nu se iartă. Sunt legături rupte care nu se mai înnoadă, ori tocmai, dacă se înnoadă, rămân noduri”, dar nu trebuie să uităm că „cel mai mare bun în viaţă e limpezimea şi seninătatea sufletească cu care trăim fiecare clipă”.

Rainer vorbea „simplu de tot, cu o limpezime de apă de la munte. Urmărea amănuntul cu o gingăşie nespusă, ca penelul unui artist chinez. Dar nu pierdea niciodată din vedere legătura lui cu întregul, rostul lui în ansmablul de care vorbea. Preocupat necontenit de selecţia umană, ceea ce aprecia mai presus de toate în om era probitatea sufletească şi cinstea intelectuală” (Mircea Vulcănescu).

Josef Francisc Rainer este formatorul unei serii importante de străluciţi elevi, între care Acad. Ştefan Milcu, dar şi întemeietorul Institutului de Antropologie care astăzi îi poartă numele. Este munca lui de o viaţă. Cea mai mare bogăţie a institutului este materialul ştiinţific adunat de Rainer începând cu anul 1900, o colecţie osteologică, cuprinzând peste 6000 de piese. Institutul de Antropologie este inaugurat la 20 iunie 1940 (în momente grele, România pierdea Bucovina de Nord şi Basarabia). Institutul se bucură şi astăzi de o impresionanta reputaţie mai ales internaţională, graţie activităţii depuse de o relativ mică echipă care reuşeşte să acopere un bogat orizont interdisciplinar în spiritul moştenit de la întemeietor. Profesorul Fancisc Rainer este fondatorul şcolii bucureştene de antropologie, alăturându-se şcolii ieşene, fondată de profesorul Botez şi şcolii clujene, condusă de profesorul Papilian. Pentru publicul larg, „antropologia studiază alcătuirea umană, raţionalul şi iraţionalul, din trecut şi prezent, culturile apropiate şi cele îndepărtate, obişnuitul şi extraordinarul în viaţă, precum  şi rădăcinile culturale şi biologice ale acţiunii. În lumina acestei definiţii, antropologia devine o supra-disciplină care tinde să epuizeze toate problemele pe care le ridică cunoaşterea omului”(Mandelbaum, 1963).

P.S. Antropologia este ştiinţa cea mai generală despre om, despre ceea ce reprezintă fiinţa umană azi şi despre viitorul acestei fiinţe, despre continua ei devenire. Antropologia se concentrează asupra cunoaşterii sub toate  formele a omului spre a desprinde semnificaţia faptelor lui şi a stabili locul şi încadrarea omului şi a acţiunilor lui într-o istorie generală a viului şi a lumii, în care fiinţa umană se detaşează de tot ceea ce există deşi se înrudeşte cu toate vieţuitoarele lumii cu care are multe în comun. Antropologia este situată la frontiera ştiinţelor naturii şi a ştiinţelor sociale.

(Milcu 1997)