O polaritate deschisă

Încă nu se ştie precis când anume au apărut sărbătorile. În timpul care se scurgea liniar, omogen, de-a lunul veşniciei lui, s-a ivit o fisură. O fisură şi o articulare de planuri. Un savant (Mircea Eliade) şi un filosof (Hegel) asociază apariţia sărbătorilor cu ritualurile de înmormântare, deci cu nevoia omului de a fi nemuritor.

De atunci, vorbim despre timpul laic sau profan, care este cel al muncii, distinct faţă de timpul sacru sau ritual, cel al sărbătorilor. Am putea zice că primul este timpul efortului, al doilea fiind timpul confortului. Şi Goethe spunea că, fără sărbători, timpul s-ar scurge monoton şi pustiu, încât nu ştiu dacă cineva ar accepta să trăiască într-un astfel de timp, numai de dragul de a trăi.

Sentimentul religios este prezent la toate popoarele, indiferent de configuraţia entităţii în care ele cred, treptele istorice mari fiind aici trei: animismul (fetişismul), politeismul şi monoteismul. Existenţa mai multor monoteisme este, însă, evident paradoxală, deschizând întrebarea care dintre cei trei (Iehova, Allah, Dumnezeul trinitar, al creştinilor) este Dumnezeul cel Adevărat!? Se mai adaugă aici şi despărţirea religiei creştine în cele trei mari direcţii, ortodoxă, catolică şi protestantă, ca să nu mai vorbim de alte direcţii, subalterne, cum ar fi „Martorii lui Iehova”. Iar dacă gândirea europeană merge pe Fiinţă – fie ea sacră sau profană -, gândirea orientală, împreună cu Buddha, merge pe Nefiinţă. Eminescu încearcă să ajungă şi mai departe, adică „La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”, dar sfârşeşte în scepticism, după acest efort zadarnic, încât conchide, într-un târziu:

„Eu nu cred nici în Iehova / Nici în Buddha-Sakia-Muni / Nici în viaţă, nici în moarte / Nici în stingere ca unii”.

Numai că această Lume, în care trăim cu toţii, este doar Una, ceea ce ştia şi bătrânul Heraclit din Efes. În străfundurile acestei Lumi, el intuieşte prezenţa unui Logos, adică a unei Raţiuni universale, raţiunile oamenilor fiind doar oglindiri sau ecouri, mai mult sau mai puţin îndeprtate, ale acesteia. Cred că în acelaşi sens este orientată şi gândirea lui Einstein, savantul genial al secolului XX. Citim şi cităm din cartea lui Albert Einstein „Cum văd eu lumea”, tradusă de Profesorii Ilie Pârvu şi Mircea Flonta, epistemologi de certă valoare:

„Cunoaşterea existenţei a ceva de nepătruns pentru noi, a manifestărilor celei mai adânci raţiuni şi a celei mai luminoase frumuseţi, ce sunt accesibile raţiunii noastre numai în formele lor cele mai primitive, această cunoaştere şi acest simţământ constituie adevărata religiozitate. În acest sens, şi numai în acest sens, mă număr printre oamenii profund religioşi”.

Savantul se delimitează faţă de oricare formă antropomorfă a lui Dumnezeu: „Nu îmi pot închipui un Dumnezeu care răsplăteşte sau pedepseşte obiectul creaţiei sale, care are în genere o voinţă de felul celei pe care o cunoaştem noi” (p.240). Acel „ceva de nepătruns pentru noi” este numit „tainicul”. În limba română avem mai multe sinonime ale acestui cuvânt, între care menţionăm „misterul”, „miracolul”, „minunea”. O entitate care nu este nici cunoscută, dar nici necunoscută, intră în registrul unuia dintre aceste cuvinte, iar în faţa ei ne încearcă sentimentul mirării. Pentru Aristotel, Mirarea este izvorul prim, punctul de pornire al oricărei cunoaşteri. Se deschide aici o problemă, una dintre cele mai grave cu care se confruntă gândirea umană. Tot Einstein notează undeva un gând aproape descumpănitor. El afirmă că noi nu putem rezolva o problemă cu aceeaşi gândire cu care acea problemă a fost deschisă, adică a fost gândită ca fiind o problemă. Este nevoie de o altă gândire, de un alt mod de a gândi,  pentru a putea soluţiona  o problemă rămasă deschisă.

Din perspectiva noastră, în această Lume există două mari minuni, pe care, orice am face, nu le putem înţelege până la capăt. Prima mare minune este că această Lume Există. În acest sens, Heidegger şi-a pus în mod serios întrebarea: oare de ce această Lume să existe, şi de ce nu ar fi posibilă alternativa ca ea să nu existe, locul ei luându-l Neantul absolut!? Cea de a doua minune este aceea că în această Lume care există, existăm şi noi, oamenii. Aici, poate urma un raţionament pe care oricare dintre noi îl poate face pe cont propriu. El sună cam aşa: Milioane şi milioane de fraţi ai mei şi de surori ale mele au intrat în neant înainte de a ajunge în viaţă. Dintre ei, am avut norocul să mă nasc eu, un noroc pe care nu mi-l pot explica nicicum, oricâte eforturi de gândire aş face. Deci, dacă în această Lume, eu nu sunt cu adevărat un om, şansa mea de a mă naşte a doua oară ca om este categoric exclusă în eternitate, în vecii-vecilor!

P.S. Dialogul, respectiv disputa dintre Metafizică şi Teologie, oricare ar fi configuraţia reflexivă a celor două poziţii de gândire, rămâne mai departe una deschisă. Vom vedea ce ne va aduce viitorul, fie el mai apropiat sau mai îndepărtat, acesta mişcându-se între cândva şi niciodată. S-ar putea, adică nu-i exclus ca acest „Niciodată” („Nevermore”) să fie cel al „Corbului” lui Allan Edgard Poe, care prevesteşte, cu un secol înainte, scena dramatică din textul teatral contemporan:  „În aşteptarea lui Godot”. Dar, până atunci, să trăim cu bucurie miracolul sărbătorilor pe care le avem, acum şi aici!