Relaţia Stat - Biserică : o dezbatere ratată

Am asistat, cu ocazia dezbaterilor generate de Legea bugetului, finalizate abia ieri, cu ocazia confirmării constituţionalităţii acestui act de către Curtea Constituţională, la exprimarea punctului de vedere al celor care doresc ca statul să nu mai finanţeze deloc activitatea cultelor, urmat de o poziţie contrară din partea unor asociaţii apropiate cultelor, în special Bisericii Ortodoxe.

Nu are rost, în ecuaţia argumentaţiei de faţă, să fie încă o dată descrise aceste demersuri şi asociaţiile în numele cărora au fost făcute. Acestea au făcut obiectul mai multor prezentări în mass-media.

Tema finanţării de la stat a activităţii cultelor religioase este o temă prin excelenţă doctrinară. Am fi tentaţi să credem, la prima vedere, că stânga vrea mai multă intervenţie a statului şi deci sprijină o astfel de finanţare, în timp ce dreapta este înclinată mai degrabă pentru subvenţionarea cultelor de către credincioşi şi nu de către stat.

În realitate, poziţionarea doctrinară este exact inversă : dreapta conservatoare şi creştin - democrată vede apărarea principiului finanţării de către stat a cultelor drept un bastion împotriva secularizării, argumentând că Biserica nu poate face faţă provocărilor lumii moderne, în condiţiile deposedării de resursele sale mai mult sau mai puţin simbolice. Stânga vede în secularizare o lege de fier a societăţilor moderne, iar renunţarea la finanţarea de către stat drept un triumf al gândirii laice : dacă nu vrei să contribui la finanţarea activităţilor religioase, eşti liber să nu o faci.

De fiecare dată când se dezbate Legea bugetului, cel puţin din 2008 încoace, când schimbarea legii electorale a făcut ca parlamentarii să fie mai bine conectaţi cu nevoile colegiilor în care au fost aleşi (putem blama actualul sistem electoral pentru multe păcate, însă afirmaţia anterioară rămâne valabilă, prin raportare la sistemul de liste care deresponsabiliza total pe aleşii naţiunii), am asistat la numeroase amendamente în favoarea unor lăcaşe de cult situate în « parohia » fiecărui parlamentar.

Practica amendamentelor la buget pentru asemenea motive a antrenat şi reacţia contrară, venită din partea organizaţiilor seculariste, din ce în ce mai bine organizate şi autonomizate faţă de actorii politici. Această dispută a culminat în 2013, când modalităţile de lobby împotriva amendamentelor au îmbrăcat altă haină: nu s-a mai contestat practica în sine a amendamentelor, ci chiar principiul finanţării cultelor religioase de către stat. Nu am auzit nicio poziţionare doctrinară, pe baza orientărilor mai sus prezentate.

Parlamentarii au făcut front comun pentru a-şi apăra dreptul de a mări bugetul unor unităţi de cult, fără a merge mai departe şi a găsi justificarea acestei opţiuni. Pe acest fundal, poziţia asociaţiilor seculariste a părut a se substitui unei necesare dar absente opoziţii pe motive ideologice. Aceste asociaţii au jucat rolul stângii, iar parlamentarii de dreapta şi de stânga au jucat rolul dreptei conservatoare. Ciudat amalgam, şocantă confuzie.

Cum poate fi apărat principiul finanţării de către stat a activităţii cultelor religioase ? Poate fi definită o poziţie non-doctrinară, acceptată de toate partidele dar susţinută mai ales de dreapta, deasupra disputelor între diverse asociaţii în care se invocă cifre şi nu principii ? Răspunsul este afirmativ şi este argumentat în cele ce urmează.

Constituţia României nu prevede în mod expres finanţarea cultelor de către stat dar afirmă la art. 29, alin. 5 : « cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate ».

Termenul « inclusiv » arată fără echivoc că enumerarea nu este limitativă. Constituţia fixează un principiu : intervenţia statului este permisă câtă vreme nu este lezată autonomia cultelor. Statul poate finanţa Biserica dar nu îi poate spune ce să facă cu banii (desigur, există mecanisme de control al banilor publici acordaţi cultelor, la fel ca şi în cazul oricărei entităţi care primeşte bani de la stat).

Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor nr. 489/2006 a fixat un alt principiu la care este obligatoriu să ne raportăm atunci când discutăm despre finanţarea de către stat a cultelor : statul recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul de factori ai păcii sociale (art. 7, alin.1). Cu alte cuvinte, statul recunoaşte cultelor misiunea publică. Cultele sunt parteneri sociali, ceea ce se traduce prin acordarea statutului de furnizori de servicii sociale extrem de variate.

Mai mult, statul recunoaşte rolul cultelor în menţinerea « păcii sociale »: multe conflicte sociale au putut fi evitate în România prin intervenţia discretă dar eficientă a cultelor. Să facem un exerciţiu de imaginaţie, să ne gândim cum ar fi arătat România fără o implicare a cultelor în menţinerea unei armonii sociale pe care, este drept, nu o observăm decât dacă lipseşte.

Conflictele etnice ar fi fost intense deoarece s-ar fi suprapus peste cele confesionale. Cultele, fie că vorbim de ortodocşi, de catolici sau de neo-protestanţi, au pus în plan secund conflictele lor dogmatice pentru a avea proiecte comune în sprijinul comunităţilor locale.

Este o realitate pe care nici o asociaţie secularistă nu ar îndrăzni să o nege. Nu este firesc ca statul să intervină financiar şi să sprijine o astfel de implicare în social? De fapt, statul nu face altceva decât să redistribuie impozitele pe care le plătim pentru a sprijini sectoare în care se exercită misiunea publică : educaţie, sănătate, asistenţă socială dar şi asigurarea păcii sociale, fără de care nu ar exista stabilitatea necesară demarării sau continuării unor proiecte în folosul comunităţii.

Cum rămâne cu finanţarea de către stat a salarizării personalului clerical? Această chestiune a fost pusă în prim plan, asociaţiile seculariste afirmând că Biserica ar trebui să-şi plătească proprii slujitori. Nu s-a invocat din păcate în dezbaterea publică faptul că salarizarea preoţilor de către stat este un principiu fondator al României moderne, instituit de Cuza în 1864. Statul şi Biserica au semnat un pact, întărit de peste 150 de ani de practică : în schimbul cedării averilor mânăstireşti, Biserica a acceptat ca statul să asigure salarizarea personalului clerical.

A renunţa la acest pact înseamnă la a reveni la epoca pre-modernă şi a recunoaşte Bisericii Ortodoxe dreptul de proprietate asupra unor suprafeţe de pământ imense, ceea ce ar paraliza cu totul pentru o perioadă orice exploatare a acestora. Un amănunt nu trebuie uitat: Cuza a trecut în proprietatea statului terenurile. Actele care atestă proprietatea au rămas Bisericii.

Un alt aspect care a fost ignorat cu bună ştiinţă : statul nu plăteşte salariile preoţilor, aşa cum s-ar crede din poziţia seculariştilor. Statul asigură salarizarea, la cerere, prin contribuţii, în raport cu numărul credincioşilor şi cu « nevoile reale de subzistenţă şi activitate » (art. 10, alin. 4 din Legea cultelor).

Înseamnă că un cult religios care nu doreşte contribuţia la salarizare din partea statului îşi poate exprima această opţiune. Nu sunt puţine acele culte care nu primesc bani de la stat, invocând acest principiu. Statul plăteşte o contribuţie şi nu un salariu. Legea cultelor mai fixează un principiu : nimeni nu poate fi constrâns să contribuie la cheltuielile unui cult religios (art.10, alin.5).

La cât se ridică această contribuţie, mult blamată şi identificată greşit cu un salariu ? Ne spune Legea salarizării unitare nr. 330/2009 : « sprijin lunar la salarizare în cuantum de 65% din salariile de bază stabilite conform legii pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar de stat, potrivit nivelului de studii, gradului profesional obţinut şi vechimii în activitatea clericală deţinută în cadrul cultelor din România » (art.2, lit. c), Anexa nr. XII).

Unui preot i se oferă din partea statului o contribuţie mai mică decât salariul unui profesor din învăţământul preuniversitar care, în cele mai multe cazuri, este echivalentul salariului minim. Personalul clerical este deci foarte departe de « bugetarii de lux », fiind una din cele mai discrimate categorii sociale din perspectiva banilor acordaţi de stat.

S-a spus că avem de-a face cu un sistem retrograd care asigură relaţia de supunere necondiţionată a statului de către Biserică şi ignoră voinţa cetăţenilor. Atunci când finanţarea de către stat a cultelor va înceta, ne vom elibera de o povară inutilă asupra cheltuielilor publice şi s-ar putea construi mai multe şcoli, spitale, etc. Dacă ar fi astfel, ar însemna că România face figură distinctă în peisajul european prin felul în care a ales să trateze această problemă la nivel normativ. Nimic mai fals.

În Europa, « zidul separaţiei » dintre stat şi Biserică, tipic modelului american, nu prea există. Mai mult, Comisia de la Veneţia a analizat proiectul actualei Legi a cultelor la data dezbaterii acestuia (vezi Opinia nr. 354/2005). Au fost semnalate mai multe deficienţe, suprapuneri, etc., remediate în varianta finală. Nimic despre contribuţia statului la salarizarea personalului clerical.

Nimic despre recunoaşterea rolului de misiune publică al cultelor. Toate aceste principii sunt judecate a fi în conformitate cu modelul european al organizării relaţiei Stat - Biserică.

Din păcate, toate aceste argumente nu au fost auzite în spaţiul public. Ce s-a înţeles din dezbaterea la Legea bugetului pe acest subiect a fost rezumat de deputatul Mădălin Voicu: « preoţii sunt derbedei, cu Daniel în frunte ».