Teme fundamentale: căsătoria (II)

Continui seria de teme fundamentale prin câteva fragmente din eseul lui C.S. Lewis, „Mere Christianity” – capitolul despre căsătorie. Lewis realizează aici o sinteză a viziunii creştine asupra căsătoriei; această sinteză nu este nici limitată confesional (la anglicanism), nici specifică Evului Mediu sau Renaşterii (Lewis a fost profesor de literatură engleză – nu neapărat un medievist).

Dimpotrivă, Lewis traduce gândirea creştină pentru lumea modernă (eseurile de aici au fost scrise pentru BBC) şi subliniază, prin perspectiva pe care o adoptă, relevanţa acestor idei pentru vremurile noastre.

Voi prezenta mai apoi şi părerile unor gânditori care au aparţinut sau aparţin altor confesiuni – catolici şi ortodocşi – şi chiar pe cele ale unor agnostici cu privire la această temă. Intenţionez să ţin cont, când fac selecţia, şi de reacţiile sau sugestiile pe care le observ în comentarii. Pe parcursul serialului sper să descoperim, împreună, care sunt, de fapt, ideile despre care discutăm atât de aprins dincolo de perdeaua de fum a mass-media. (C.S.)

Idea creştină despre căsătorie este bazată pe cuvintele lui Hristos că un bărbat şi o femeie trebuie să fie priviţi drept un singur organism – pentru că aşa s-ar traduce cuvintele „un singur trup” în engleza modernă. Iar creştinii cred că, atunci când El a spus asta, nu-şi exprima un sentiment, ci expunea un fapt – exact aşa cum cineva expune un fapt atunci când spune că un lacăt şi o cheie reprezintă un singur mecanism, sau o vioară şi un arcuş reprezintă un singur instrument muzical. Inventatorul maşinăriei omeneşti ne spunea că cele două jumătăţi ale acesteia, bărbatul şi femeia, au fost făcute pentru a fi combinate în perechi, nu doar la nivel sexual – ci combinate în întregime.

Problema [din perspectiva creştină] cu relaţiile sexuale din afara căsătoriei este că aceia care le practică încearcă să izoleze un anumit tip de uniune (cea sexuală) de toate celelalte tipuri de uniune care ar fi trebuit să o însoţească şi care alcătuiesc uniunea completă. Atitudinea creştină nu presupune că ar fi ceva în neregulă cu plăcerea sexuală, aşa cum nu e nimic în neregulă cu plăcerea de a mânca. Presupune că nu trebuie să izolezi acea plăcere şi să încerci să o obţii de una singură, aşa cum nu trebuie să obţii plăcerea gustului fără să înghiţi şi să digeri mestecând lucrurile şi scuipându-le.

În consecinţă, creştinismul ne învaţă că o căsătorie este pe viaţă. Există, desigur, o diferenţă aici între diversele biserici: unele nu acceptă divorţul deloc; unele îl acceptă, fără tragere de inimă, în anumite situaţii foarte speciale. E păcat că creştinii nu se pun de acord în privinţa unui astfel de subiect; dar în ceea ce ne priveşte pe noi laicii ceea ce trebuie să observăm este că bisericile sunt de acord, toate, în privinţa căsătoriei într-o măsură mult mai mare decât oricare dintre ele e de acord cu lumea de afară. Ceea ce vreau să spun este că ele privesc, toate, divorţul ca şi cum ai tăia un organism viu, ca pe un fel de intervenţie chirurgicală.

Unele dintre ele cred că operaţia este atât de violentă încât nu poate să fie efectuată deloc; altele cred că este un remediu disperat în anumite cazuri extreme. Toate sunt de acord că experienţa se aseamănă mult mai mult cu retezarea ambelor picioare decât cu dizolvarea unui parteneriat de afaceri sau chiar cu trimiterea la vatră a unui regiment. Lucrul cu care toate sunt în dezacord este viziunea modernă că ar fi o simplă recombinare a partenerilor, care se poate face ori de câte ori oamenii simt că nu mai sunt îndrăgostiţi unul de celălalt, sau atunci când oricare dintre ei se îndrăgosteşte de altcineva.

Înainte de a analiza virtutea fidelităţii [în căsătorie] în raport cu castitatea, nu trebuie să uităm să o analizam în raport cu o altă virtute, şi anume cu dreptatea. Dreptatea, aşa cum am mai spus, include respectarea promisiunilor. Ei bine, toţi cei care s-au căsătorit la biserică au făcut o promisiune publică şi solemnă să rămână alături de partenerul lui (sau al ei) până la moarte. Datoria de a respecta acea promisiune nu are nici o legătură specială cu moralitatea sexuală: ea trebuie tratată ca orice altă promisiune. Dacă, aşa cum oamenii moderni ne spun mereu, impulsul sexual e la fel ca orice alt impuls, atunci chiar ar trebui tratat la fel ca orice alt impuls; şi, deoarece acţiunile pe baza impulsurilor sunt ţinute sub control de promisiunile noastre, aşa ar trebui să se întâmple şi în acest caz. Dacă, aşa cum cred eu, nu este precum toate celelalte impulsuri, ci este unul inflamat în mod morbid, atunci ar trebui să fim cu atât mai atenţi să nu-l lăsăm să ne târască spre necinste.

La acest argument cineva ar putea să răspundă că a privit promisiunile făcute la biserică drept o simplă formalitate şi nu a intenţionat niciodată să le ţină. Pe cine încerca, atunci, să păcălească în momentul când le-a făcut? Pe Dumnezeu? Dacă e aşa, asta n-a fost ceva tocmai inteligent. Pe mireasă, sau pe mire, sau pe socri şi cumnaţi? Dacă e aşa, asta a fost trădare. Pe el însuşi? Dacă e aşa, nici asta n-a fost ceva tocmai inteligent. De cele mai multe ori, cred, perechea (sau unul dintre cei doi) spera să înşele publicul. Voiau să obţină statutul social respectabil care vine împreună cu căsătoria fără a intenţiona să plătească preţul: asta înseamnă că erau impostori, că au trişat.

Dacă trişorii sunt mulţumiţi de ei înşişi, nu am nimic să le spun: cine ar pune datoria înaltă şi dificilă a castităţii în faţa unor oameni care nu au ajuns încă să-şi dorească să fie măcar oneşti? Dacă acum şi-au revenit şi-şi doresc să fie oneşti, promisiunea lor, pe care deja au făcut-o, îi constrânge. Şi această constrângere, veţi descoperi, stă sub auspiciile justiţiei, nu sub cele ale castităţii. Dacă oamenii nu cred în căsătoria permanentă, e poate mai bine să trăiască împreună necăsătoriţi decât să facă jurăminte pe care nu intenţionează să le ţină. E adevărat că, trăind împreună fără a fi căsătoriţi, ei se vor face vinovaţi (în perspectiva creştină) de concubinaj. Dar un defect nu este reparat adăugând un altul: lipsa de castitate nu e îmbunătăţită dacă adaugi la ea şi sperjurul.

(va urma; fragmentele sunt extrase din C.S. Lewis, „Mere Christianity”; traducerea şi sublinierile îmi aparţin; am eliminat unele fragmente din eseu din jurul chestiunii divorţului, păstrând în special acele părţi în care Lewis sintetizează o viziune comună a bisiericilor creştine asupra căsătoriei.)

Pentru cei interesaţi de opera lui C.S. Lewis, recomand două lecturi introductive:

Problema durerii, eseu, Ed. Humanitas, 2007, traducere de Vlad Russo (link aici; pentru ediţia online în limba engleză, link aici)

Sfaturile unui diavol bătrân către unul tânăr, roman, Ed. Humanitas, 2003, traducere de Sorana Corneanu (link aici; pentru ediţia online în limba engleză, link aici)

Primul episod din micul meu foileton îl găsiţi aici: Teme fundamentale: căsătoria (1)

Varianta integrală, animată, a eseului lui C.S. Lewis în limba engleză o găsiţi pe Youtube aici.

Alte seriale de pe acest blog:

IAD-ul zilelor noastre (I): Chiar suntem dependenţi de Internet?
IAD-ul zilelor noastre (II): Dependenţa de cybersex şi cyberrelaţii
Riscurile Facebook. Partea I – informaţiile personale şi hoţii de identitate
Riscurile Facebook. Partea a II-a – cât de multă încredere să am? Probleme cu viruşii