Alexandru Repan, de peste cincizeci de ani pe scenă

Alexandru Repan

Nici că se putea alege o piesă mai bună pentru sărbătorirea celor 50 de ani de carieră ai cunoscutului actor decât „Vizitatorul“ de la Teatrul Nottara. Un spectacol atât de elocvent pentru potenţialul de talent si măiestrie al actorului care la o vârstă venerabilă duce pe umerii săi carismatici un rol de mare întindere şi anvergură.

În plus, rolul unui savant celebru, descoperitorul psihanalizei şi al terapiilor care l-au consacrat pe doctorul Freud, evreul austriac care a supravieţuit anschluss-ului şi Holocaustului.

În piesa scrisă de Eric Emmanuel Schmitt în stilu-i caracteristic, care îmbină exigenţele piesei de idei cu reţeta de succes a bulevardierei, un actor ca Repan, obişnuit să strălucească pe scenă şi să fie adulat de public, are ocazia să repete succese anterioare care i-au marcat frumoasa istorie scenică. Poartă cu demnitate vârsta personajului ajuns la apogeul gloriei şi evident costumul croit după moda anilor 30, când domnii purtau sacouri elegante, cămăşi albe cu lavaliere, baston cu cap de argint gravat cu monogramă şi-şi acopereau grimasele cu batiste fine de poplin. Toată costumaţia aceasta îi vine de minune actorului care a arborat pe scenă nu doar costume de epocă - al regelui din Hamlet, al aceluia din Regele moare, al tuturor prinţilor cu şi fără blazon din Turgheniev şi Oscar Wilde de la Mateiu Caragiale şi Dostoievski, ci şi ţinute demne de intelectuali frământaţi de problemele conştiinţei şi ale existenţei precum personajele din piesele lui Horia Lovinescu. A împrumutat din şarmul lui personajelor jucate, făcându-le apropiate, motiv pentru care publicul s-a simţit mai mereu flatat să participe la aventura spirituală la care era invitat. Ca şi acum când doctorul Freud în interpretarea lui Alexandru Repan e obligat să se umilească dincolo de demnitatea sa funciară pentru a-şi salva fiica (Crenguţa Hariton) din mâinile naziştilor. Dar mai ales e obligat să-şi pună în discuţie principiile ştiinţifice, ateismul în confruntarea finală cu divinitatea şi credinţa. Disputa sclipitoare pe care o are cu Necunoscutul (Marius Stănescu) care-i vizitează incognito casa e o nouă ocazie pentru venerabilul actor, având la bază şi solide studii de istorie, să-şi demonstreze acribia intelectuală izvorâtă dintr-o cultură asumată care a stat în permanenţă la temelia carierei sale. Ludicul care caracterizează la urma urmelor orice actor, căci este chintesenţa teatralităţii a avut şi are la Alexandru Repan alte forme de manifestare decât cele clasice: versatilitate, mobilitate a măştilor, volatilitate a substanţei dramatice. Ludicul lui Repan are conotaţii raţionale de unde decurg subtilitatea unui zâmbet, ambiguitatea pauzelor, modulaţiile superbului său glas şi ale frazării. Dar cel mai bine îl defineşte, cred, o anume siguranţă a prezenţei scenice pe care o domină potrivit înţelegerii rolului de epicentru care i-a fost destinat. Când e înconjurat de foşti studenţi, ca în cazul de faţă, noţiunea de maestru se impune de la sine.

Încă viguros şi convingător pe scenă, Alexandru Repan se reinventează cu fiecare nou proiect. Aşa a fost cu Oscar şi tanti Roz, când a surprins jucând drama unui băieţel bolnav de cancer la vârsta pe care o avea actorul, şi tot aşa cu Cafeneaua lui Repi (numele de alint al actorului), care adună fanii săi şi ai poeziei în serile în care printre acorduri muzicale şi versuri memorabile se strecoară şi câte o lacrimă în amintirea colegilor dispăruţi pe care îi evocă în frumoase portrete.

La câţiva paşi mai jos e însă scena unde Repi redevine Alexandru Repan, cel care în rolul lui Ivan Karamazov cutremura o sală rostind monologul Marelui inchizitor. Cum se vede până-n cele din urmă, un actor cu A e suma rolurilor jucate, iar ale lui Repan sunt unul şi unul. Printre ele şi cel din Vizitatorul în regia lui Claudiu Goga, care ţine afişul de aproape 15 ani, ales acum să-l reprezinte la aniversare. O aniversare cu multe flori şi discursuri frumoase în faţa unui public cu mulţi tineri care nu vor uita momentul mai ales că în faţa lor, într-un gest grandilocvent, dar semnificativ, Actorul a băut până la fund paharul... vieţii pe care mai apoi, într-un gest teatral, l-a spart.