Amintirile lui Lucian Pintilie despre Victor Rebengiuc. „Iubirea şi respectul meu pentru tine sunt atât de profunde că ţi-aş tăia unghiile de la picioare“
0
Vestea morţii regizorului Lucian Pintilie îndoliază lumea filmului şi a teatrului. În cartea sa, „Bricabrac“, Lucian Pintilie a scris despre amintirile pe care le avea alături de Victor Rebengiuc.
Regizorul, care l-a distribuit pe Victor Rebengiuc în rolul Pampon din filmul „De ce trag clopotele, Mitică“, şi în cel omonim din „Niki Ardelean, colonel în rezervă“, povesteşte despre prietenia lor cu năbădăi de-a lungul timpului. Lucian Pintilie mărturisea, într-un text pe care i l-a dedicat Marianei Mihuţ în urmă cu câţiva ani că îl preţuieşte atât de mult pe Victor Rebengiuc că i-ar tăia unghiile de la picioare, ca într-una din scenele din filmul lor, „Niki Ardelean, colonel în rezervă“.
„Dragă Victore, prietene şi mare artist, mai precis (să precizăm nuanţele) cel mai mare actor cu care am lucrat vreodată. Sunt fericit că am lucrat şi trăit în preajma ta şi a Marianei. Lucian Pintilie“, a scris regizorul de ziua lui Victor Rebengiuc, pe 10 februarie 2013.
Unghiile lui Rebengiuc
După un flirt nesemnificativ în prima tinereţe, relaţiile dintre mine şi Victor au fost dintre cele mai rele care se pot imagina. Şi nu aşa, un sezon, două, ci destul de extinse în timp, câţiva buni ani răi. Ar fi mare păcat să-i uităm. Aceşti ani răi probează, încă şi încă o dată, că o iubire mare şi o prietenie definitivă trebuie construite. Dar chiar şi la aceste relaţii rele nu am ajuns de la bun început.
La început am lucrat împreună fermecaţi unul de celălalt, eram plini de farmec şi de talent amândoi, dar nu observam (eu, cel puţin, nu observam) cât de jos plasasem ştacheta aspiraţiilor.
Am lucrat mult împreună la televiziunea realist socialistă, am lucrat tot felul de idioţenii de-ale timpului, apoi o piesă de teatru la Bulandra, „Un strugure în soare“ – o melodramă cu negri, în care vopsisem actorii pe faţă, pe mâini, pe unde se putea, cu un fel de cremă de ghete, ca să fie „adevărat“. Dau acest exemplu grotesc şi frapant pentru a reaminti starea debilă a teatrului românesc, nivelul lui mental (al meu cel puţin). Talentul nostru imitativ era puternic, dar neluminat de un proiect mai ambiţios. Eram încă îngropaţi în realism socialist. Ei bine, în această perioadă în care trăiam din reziduurile acestui realism, colaborarea mea cu Victor a fost excelentă – dar fără nici o importanţă artistică, fără nicio semnificaţie creatoare. Nu am creat niciun rol, niciun spectacol important împreună. (Inexact, Victor a fost excepţional în „Copiii soarelui“, n.r. – 1961, de Gorki, pe care o pusesem în scenă cu Ciulei.)
„Trăiam absolut paralel“
În mod bizar, tocmai reteatralizarea teatrului – noua perspectivă axiologică a teatrului românesc – ne-a despărţit pe mine şi pe Victor. Greşelile ne aparţin – şi astăzi, când amândoi avem peste 70 de ani, trebuie să recunoaştem eşecul amândurora în acest fragment al vieţii noastre.
Victor – fratele meu de azi – nu a participat la niciunul dintre spectacolele mele importante ale timpului, nici la „Proştii sub clar de lună“ (n.r. – 1962), nici la „Biederman şi incendiatorii“ (n.r. – 1964), nici la „D’ ale carnavalului“ (n.r. – 1966), nici la „Livada cu vişini“ (n.r. – 1967), nici la „Revizorul“ (n.r. – 1974) – ultimul meu spectacol de teatru din România. Nu a participat la niciunul dintre filmele mele de debut, „Duminica la ora 6“, (n.r. – 1965), sau „Reconstituirea“ (n.r. – 1969).
Trăiam absolut paralel şi această existenţă paralelă nu era deloc întâmplătoare. Eu eram un dictator absolut – trăiam „rescrierea“ teatrului şi a filmului visceral şi despotic. Nu mă înhăitam decât cu actorii mari care acceptau jocul nou, propus de mine, cu o pasiune şi o curiozitate absolut neobişnuite. Dau numai două exemple covârşitoare: Toma Caragiu şi George Constantin. Victor era un sălbatic, ca şi mine. Datoria mea era să-l descifrez şi să-l seduc.
„Eu nu joc, dom’le, în tâmpenia asta“
Victor avea un talent uriaş – şi realiza cu enormă facilitate personajele sale memorabile –, dar era un copil întârziat, pur şi simplu lipsit de maturitate, o conştiinţă artistică şi politică ce se cristaliza cu o lentoare de necrezut.
L-am distribuit în capodopera absolută a teatrului comic modern românesc, „Proştii sub clar de lună“, împreună cu viitorii mari actori comici ai teatrului, care acceptau cu pasiune şi dăruire nebună revizuirea lor ca actori. Inventam cu toţii (Rodica Tapalagă, Vally Voiculescu, Octavian Cotescu) un nou limbaj comic – şi eram posedaţi de descoperirea acestui limbaj. După câteva repetiţii, Victor a azvârlit textul. „Eu nu joc, dom’le, în tâmpenia asta.“ Am încercat încă o dată să-l includ în echipa mea, la „Revizorul“. Multă vreme am crezut că am reuşit. Repetiţiile erau o alternanţă de iluminări şi de momente foarte dure, epuizante. Starea de graţie era cam întotdeauna greu plătită a doua zi, a treia zi, dar întotdeauna plătită. Se ajungea totuşi la o stare de graţie, la o stare de drog, de inspiraţie colectivă, care cuprindea 20–30 de oameni, de talente foarte diferite. Nu am mai trăit niciodată aşa ceva în teatru. Victor era ca un animal de rasă, care nu a suportat acest tratament atât de dur.
L-a preferat pe Everac
M-a abandonat şi s-a dus la Naţional să joace într-un spectacol care ani de zile a constituit bătaia de joc a „intelighenţiei“ româneşti, „Un fluture pe lampă“, de Paul Everac (care a scris şi piese bune, dar aici strălucea prin compromisul şi servilismul său faţă de Securitate). Foarte bine – să se frece pe cap cu Everac al lui, eu nu mai vreau să ştiu de el, nici nu-l mai salut când îl voi întâlni pe stradă.
Şi am şi plecat din ţară, dat afară cu un şut în fund de partid, dar cu un singur gând în cap: să mă reîntorc acasă, odată şi odată. Fireşte că nu mi-am respectat niciodată promisiunea, pentru că întotdeauna, când îl revedeam în marile sale creaţii, mă reîndrăgosteam de el. Dar mă ţineam tare şi, cum omul e tâmpit şi îndărătnic, probabil că multă vreme, poate niciodată, nu l-aş mai fi distribuit pe Victor.
A trebuit să se întâmple o nenorocire cumplită, care să se împletească cu un miracol extraordinar, pentru ca regăsirea noastră să mai fie încă o dată posibilă şi de atunci să rămână definitivă.
A preluat rolul Pampon în locul lui Caragiu
Nenorocirea a fost că s-a prăpădit Toma (n.r. – Toma Caragiu a murit în anul 1977), iar miracolul a fost „naşterea“ lui Victor şi reîntâlnirea noastră – după aproape 10 ani. Eram extraordinar de lucizi amândoi că ne va pedepsi Dumnezeu dacă ratăm şi această ultimă şansă pe care ne-o acorda.
Victor a preluat rolul lui Pampon (n.r. – în filmul „De ce trag clopotele, Mitică“, 1981) care era gândit pentru Toma Caragiu – dar noi doi nu mai eram puştii orgolioşi şi autoritari de altădată. Victor înţelesese perfect dimensiunea estetică, istorică şi politică a rezistenţei mele – iar eu pricepeam că un actor ca el se naşte o dată la trei generaţii, că suntem „condamnaţi“ să lucrăm
până la sfârşitul vieţii, că despotismul meu, anacronic de altfel, e agăţat în cui ca un obiect înduioşător al unei copilării furtunoase.
Deci, după „ani grei şi negri“, trăim împreună, Victore, o feerie meritată, care a început acum aproape un sfert de veac cu un Pampon de neuitat şi sfârşeşte* (deocamdată) cu un Niki Ardelean (n.r. – „Niki Ardelean, colonel în rezervă“, 2003) pe care mulţi dintre admiratorii tăi îl consideră creaţia cea mai importantă a vieţii tale.
Te vor aplauda derutaţi că mai există pe lumea asta happy-enduri în care să fie amestecat Pintilie – şi unii vor înţelege de ce am declarat în nu ştiu ce interviu că iubirea şi respectul meu pentru tine sunt atât de profunde, că ţi-aş tăia – aşa cum tu însuţi o faci într-una dintre ultimele scene ale filmului – unghiile de la picioare“. (Textul a apărut în volumul „Victor Rebengiuc, Omul şi Actorul“, de Simona Chiţan şi Mihaela Michailov, Editura Humanitas, 2008).
*Victor Rebengiuc a mai jucat ulterior, în rol principal, şi în scurtmetrajul „Tertium non datur“ (2006), regizat de Lucian Pintilie
Se încarcă comentariile...
