Aventurile pisicii albastre. Perform Iaşi 2014

Directorii Festivalului Perform Octavian Jighirgiu şi Florin Caracala

Acum două-trei zile mi-au căzut ochii pe o ştire de pe Yahoo: 11% dintre tinerii din vestul ţării optează pentru o carieră în teatru. Conform sondajului, teatrul este a treia meserie dorită după avocaţi şi programatori. Pe care piaţă a muncii îşi vor desfăşura aceşti oameni talentul şi creativitatea?

Sute de absolvenţi termină Facultatea de Teatru în fiecare an. Teatrele de stat, care se dau în vânt după consacraţi, vedete, regizori cu box-office uriaş pentru posibilităţile României, nu pot să-i primească. Pentru tinerii aceştia, autorităţile nu au găsit soluţii. Le rămâne să se descurce singuri. În această indiferenţă a decidenţilor care nu se pot hotărî nici măcar să dea o lege cât de cât onorabilă a sponsorizării, artiştii luptă să supravieţuiască pe fronturi individuale. Şi, cu toate posibilităţile reduse, cu echipamentele şi recuzita pe care adesea şi le cumpără „cu bani de acasă”, spectacolele lor, nu de puţine ori, rup gura târgului. Uneori, când şansele le surâd, târgul multiplică şi capătă anvergură internaţională cum se întâmplă, de exemplu, cu spectacolul Zic Zac realizat de Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu.

Actorii-regizori Octavian Jighirgiu şi Florin Caracala, directorii Festivalului Perform, recent încheiat la Iaşi, secţiune din cadrul Festivalului Internaţional al Educaţiei, tocmai asta şi-au propus: să strângă laolaltă cât mai multe performanţe ale artiştilor independenţi. Opt zile de festival, şaptesprezece spectacole, unul mai diferit ca altul, şi cinci conferinţe au aţâţat dulcele târg moldovenesc. Care, prin acest demers, devine un district demn de luat în seamă dintr-o posibilă capitală a teatrului românesc, cea a artiştilor independenţi care au ceva de spus.

Despre cum le-a selectat, directorul artistic, Florin Caracala, mărturiseşte: În primul rând m-a interesat să iau spectacole bune calitativ. În al doilea rând, m-a interesat să pun laolaltă artişti care şi-au asumat o anumită identitate şi viziune artistică, oameni care nu neapărat creează independent – eu nu înţeleg prea bine termenul de independent -, ci oameni care şi-au asumat o anumită libertate creatoare. Nu am ţinut la viziuni artistice ultramoderne, ci să fie asumate, foarte bine puse la punct. Nu sunt aceştia singurii artişti, dar bugetul atât ne-a permis.

Într-o zi am primit telefonul magic

Cum a început totul aflăm de la directorul executiv, Octavian Jighirgiu: Cred foarte mult în tineri, motiv pentru care, când am aflat că se doreşte continuarea acelui Fringe din 2013 în Festivalul Internaţional al Educaţiei de la Iaşi, am fost unul dintre cei care au ridicat două degete, ca la şcoală, şi am spus: „Eu aş putea!”. A rămas un gând şi într-o zi am primit telefonul magic: „Fă un buget! Se pare că vom avea fringe”. M-am aşezat la calculator, ca orice artist nepriceput şi pe baza a ceea ce aveam deja din nişte experienţe de organizare am construit un buget estimativ pe care l-am trimis celor de la Fundaţia Iaşi, Capitală Culturală, respectiv celor de la Primărie. O perioadă, iniţiativa nu a avut ecou. Acest telefon nu a fost dublat de un altul care să confirme. Am crezut că lucrurile rămân fără rezultat. Şi, aproximativ cu o lună înainte de începerea Festivalului Internaţional al Educaţiei, mi s-a dat iarăşi telefonul, de data aceasta, magic de-a dreptul şi mi s-a spus: „Avem fringe, apucaţi-vă!”. Din momentul acela a început nebunia. Eu şi Florin Caracala ne-am împărţit sarcinile. El, fiind mai tânăr decât mine, este mai conectat, mai bine poziţionat în piaţă decât mine, care sunt încă, parţial, unul dintre actorii instituţionalizaţi. Mai joc uneori în Teatrul Naţional. Florin, însă, este free lancer de când a ieşit de pe băncile şcolii şi chiar cunoaşte această piaţă. Atunci i-am lăsat lui rolul de director artistic, eu asumându-mi-l pe cel de director executiv.

Diversitatea a fost cuvântul de ordine în Festivalul Perform. Teatrul social a ocupat un loc important în selecţie, prin montările care au tratat, fie amuzant, fie militant, probleme la ordinea zilei. Dacă Shot sau Comedia relaţiilor, produs de Andreea Bibiri, a învelit dimensiunea feministă într-un spectacol plin de umor, excelent jucat de Florina Gleznea, Toma Dănilă, Andreea Mateiu şi Andrei Mateiu, Doggy Style, produs de Social Act Theatre, în direcţia de scenă a lui Radu Horghidan şi Florin Toma, a propus, într-un spectacol vesel, o dezbatere ad hoc, pe cât de duioasă, pe atât de amuzantă, pe tema câinilor comunitari şi a freneziei eutanasierii. Activismul a culminat cu Parallel de Ferenc Sinkó, regia Ferenc Sinkó şi Leta Popescu, produs de Ground Floor Group şi Colectiv A, un spectacol puternic, atât la nivelul statement-ului, acceptarea cuplului lesbian, cât şi la nivelul interpretării. Pe un alt palier al civismului, Performance Art Lab, cu sprijinul Atelier 35, a organizat performance-ul VOT în holul Primăriei. Militanţi, artiştii şi-au propus să forţeze autorităţile, prin limbajul specific artei, să reconsidere problema educaţiei, măsurile antipoluare, începute chiar de tânăra pe care publicul o putea vedea în transmisiune live plantând flori de busuioc în Iaşi, sau acceptarea învăţământului ecumenic într-o ţară sufocată de discursul ortodox, în condiţiile în care doar 3% din populaţia lumii este ortodoxă, după cum arătau înscrisurile artiştilor.

„Doggy Style”, produs de Social Act Theatre

„Shot”, produs de Andreea Bibiri FOTO Victor Stoian

„Vot”, organizat de Performance Art Lab, cu sprijinul Atelier 35

Dar paleta Festivalului Perform a fost mult mai largă decât atât, după cum aflăm de la selecţionerul

Florin Caracala, care a ales spectacole „din zona de teatru politic, teatru social, coregrafie, mai mult axat pe dans, apoi din zona act performativ – performance, zona de teatru de bar sau din zona discursului postmodern. Nu am vrut ceva neapărat reformator, ci şi ceva mai curat, mai cuminte, liric. De exemplu, pe Andrei Grosu şi pe Mariana Cămărăşanu îi consider doi regizori care şi-au asumat un anumit drum: un drum al teatrului curat, poetic. Mi se pare fain că şi-au asumat porţiunea aceasta pe care nu mulţi regizori şi-o mai asumă în zilele noastre. Am vrut să iau o paletă cât mai variată din ce se întâmplă în momentul acesta în teatrul contemporan şi arta performativă”.

Perform trebuie să fie un festival al ieşenilor

Dar directorul executiv, Octavian Jighirgiu, are planuri de viitor mult mai mari: Până la urmă, Perform trebuie să fie un festival al ieşenilor, al unei părţi importante a acestei ţări, într-un oraş atât de bine poziţionat geo-strategic, încât ar putea fi vectorul cultural al Estului Europei sau cel mai important oraş de la graniţa de est a Europei. De ce nu ar putea deveni acest festival, în primă fază, transfrontalier, în sensul în care am invita spectacole din Ucraina şi de la Chişinău? Dacă această componentă ne va ieşi – şi sperăm să ne iasă -, vom lega zona independentă românească de zona independentă de dincolo de Prut şi de Nistru. Probabil că Perform îşi va găsi în viitor şi o serioasă componentă internaţională. Deocamdată a fost o fază naţională. Am vrut să ne încercăm puterile, să vedem dacă suntem capabili să cristalizăm la Iaşi un concept unitar de festival de teatru independent. Acum, trăgând linie la finalul celor opt zile de Perform, după atâtea şi atâtea evenimente, lăsând deoparte modestia, pot spune că ne-a ieşit. Avem satisfacţia lucrului împlinit. Acesta este şi motivul pentru care ne ridicăm în vârful picioarelor şi privim spre 2015 cu încredere.

Ce am ales să uit

Nu numai că festivalul a avut un concept unitar, dar se poate mândri că a găzduit şi o premieră. Evident, a unui teatru ieşean. Evident, cu independenţi! Ce am ales să uit, de Petro Ionesco, în regia lui Raul Coldea, premiera prezentată de Teatrul Fix, colează fragmentar situaţii care îmbâcsesc cu fiecare zi bucuria de a trăi şi prospeţimea individului. Senzaţia păstoasă a neîmplinirilor însumate cu fiecare nouă conjunctură, fie socială, fie profesională, fie erotică, se îndulceşte prin umor, ca şi prin şi vivacitatea interpreţilor.

Lipsa de perspectivă, spaimele care se insinuează de la vârste fragede, de când copilul se trezeşte expulzat din coconul afecţiunii familiale pentru a intra în societatea regulilor restrictive de la şcoală, restrângerea treptată a libertăţilor individuale, opţiunile induse de societatea consumeristă a brandurilor must have, fricţiunile din cuplu, frustrările care se aglomerează cu fiecare an care trece au fost temele în jurul cărora regizorul Raul Coldea şi-a conceput spectacolul. Fără a-şi propune să găsească soluţii, în afară de retragerea în nostalgia după perioada copilăriei lipsite de griji şi de paravane ipocrite, Ce am ales să uit scanează tipurile de situaţii care anesteziază forţa şi încrederea adultului.

Că spectacolele s-au bucurat de succes rămâne un fapt incontestabil, întărit şi de declaraţia lui Octavian Jighirgiu: Sălile au fost pline cu oameni entuziaşti, cum se vede şi pe video-ul martor al festivalului. Am văzut oameni avizi de artă, oameni care au plecat acasă cu întrebări, cu mirare sau cu bucurie pe chip, cu dorinţa de a reveni în seara următoare. Am avut şansa de a avea feedback în timp real, pentru că foarte mulţi spectatori, şi specialişti, şi nespecialişti, veneau după şi spuneau: „Bravo, felicitări! Minunată selecţie, foarte bună organizare! V-aţi coagulat extraordinar în jurul acestui concept”.

Aşa cum pisica albastră cu aripi, creaţie a artistului Felix Aftene, a devenit logo-ul festivalului, pe post de candidat pentru identitatea sa artistică, al teatrului independent care îşi asumă dacă nu dinamitarea din rădăcini, măcar zgâlţâirea convenţiilor estetice, ar putea figura cu succes Realia (Bucureşti/Beirut), spectacolul lui Farid Fairuz/Mihai Mihalcea, produs de Solitude Project şi Căminul Cultural.

Puţin, foarte puţin dans, o poveste cu iz autobiografic, mult umor, explodarea clişeelor în care mintea spectatorului s-a obişnuit să se învelească moale. Realia, o culegere de autoficţiuni scenice, adună momente din copilăria artistului din Rahova pentru a le cola cu fascinaţia pentru lumea Beirutului. Niveluri succesive ale identităţii se scurg într-un parcurs artistic deopotrivă asumat, deopotrivă ironizat. Pendularea ironică între ego şi alter ego artistic, între biografie şi ficţionalizare, între baletul clasic şi deriziunea pasiunii de început duce inevitabil la un chestionar sever asupra constructelor estetice fumate.

Amorţeala pe care o induc în spectator binecunoscutele convenţii, iluzie, minciună, manipulare emoţională, pentru care artiştii şi-au făcut mâna şi au economisit atuuri de vreo două mii de ani intră sub lupa plină de luciditate a lui Mihai Mihalcea. Într-unul dintre cele mai inteligente spectacole din România actuală, artistul pune în discuţie sleirea mijloacelor, ca şi epuizarea interesului pentru genul acesta de (non)surprize dramatice. Realia (Bucureşti/Beirut) devine, astfel, o pledoarie pentru onestitate estetică din partea creatorului de artă, dar şi pentru receptare trează din partea publicului. Artistul reclamă, mai bine spus, instigă la reacţii proaspete, nemediate de obositele convenţii estetice. Rămâne de discutat, desigur, cât de onestă poate fi această provocare venită din partea unui creator câtă vreme discursul său, săltând incitant-poznaş între ego şi alter ego artistic, biografie şi autoficţiune, conduce, oricât de lax şi de jovial, discursul scenic. Cu alte cuvinte, manipulează publicul. La această întrebare poate ne va răspunde Farid Fairuz într-un performance viitor.

Sfârşitul, o sărbătoare a tinereţii

Festivalul Perform s-a încheiat cu explozia de energie etalată de participanţii la Gala Hop 2013, pe care Radu Afrim şi Vlaicu Golcea i-a pus în valoare în spectacolul hai iu iu NU hi you you, un omagiu adus Mariei Tănase.

Bucurie, aplauze, sărbătoare. Directorul Octavian Jighirgiu exultă: Conceptul se dovedeşte unul fast demonstrând că e nevoie de astfel de iniţiative. Cred că am născut în acest moment la Iaşi un copil artistic care are şanse foarte mari să devină un adult în toată regula, dacă nu vom abandona, dacă nu vom ceda în faţa diferitelor presiuni, dacă entuziasmul de acum nu ne va părăsi, dacă toţi cei care au spus prezent la această primă ediţie vor face în continuare pasul alături de noi, dacă toţi cei care ne-au susţinut material vor reveni în aceeaşi bucurie comună pentru nou, pentru alternativ, pentru neconvenţional.