Bucuria muzicalului

Una dintre cele mai dragi, dar şi mai repetate lecturi din vremea adolescenţei mele - şi trebuie să admit că mi s-a întîmplat să revin adesea la cartea respectivă, chiar şi după ce depăşisem de multă vreme respectiva vârstă - a fost Cişmigiu&comp, scrisă de Grigore Popescu-Băjenaru.

Fără a fi nici pe departe o capodoperă a genului beletristic, cartea a fost adesea reeditată, multă vreme într-o formă cenzurată, aici spunându-şi cuvântul, pe de o parte, pudibonderia „partinică“, specifică perioadei comuniste, pe de alta, concepţia „sănătoasă“ din arsenalul aceleeaşi ideologii, concepţia în conformitate cu care tineretului nu trebuie să i se pună la dispoziţie decât exemple pozitive. În fapt, cartea era una absolut nevinovată, între paginile ei autorul rememorând nenumăratele farse puse la cale de el şi de încă vreo doi-trei colegi la fel de şturlubatici, având drept „victime“ profesorii, dar şi colegii de suferinţă de la respectabilul liceu bucureştean „Gheorghe Lazăr“.

Unul dintre cele mai consistente capitole din Cismigiu&co era dedicat relatării cu lux de amănunte a felului în care s-a desfăşurat şi s-a încheiat cu consecinţe individuale care mai de care mai dezastruoase o excursie „cu clasa“ la Curtea de Argeş. Acolo unde se află vechea cetate de scaun a Ţării Româneşti, mutată mai apoi la Bucureşti „de cutarea vodă al treilea din motive de ordin strategic“ dar şi celebra mânăstire construită prin sacrificiul Meşterului Manole şi al Anei sale. Simţind pe neaşteptate „gustul libertăţii“, elevii „lăzărişti“ şi-au cam ieşit din fire. L-au ironizat tot timpul pe „domnul suplinitor“ delegat să-i însoţească, nu s-au culcat la ora hotărâtă, au ieşit noaptea din hotel, s-au dus pe la felurite cofetării, unde mai pui că s-au mai şi apucat să cânte pe străzile întunecate ale istoricei aşezări patriarhale dar şi în clădirea ce trebuia să îi adăpostească. S-au ales cu exmatriculări, cu încheierea studiilor liceale la Seminarul Pedagogic Universitar, cu amânarea susţinerii Bacalaureatului, dar şi cu o straşnică lecţie de viaţă.

FOTO Andrei Runcanu

Mi-am amintit mai sus rezumatul capitol din cartea lui Grigore Popescu-Băjenaru urmărind în Sala Mare a Teatrului bucureştean „Excelsior“ muzicalul cu titlul în limba engleză Our Ladies of Perpetual Succour, adică, mai pe româneşte, Fecioarele noastre grabnic ajutătoare. Montat acolo cu măiestria recunoscută în arta genului de dansatorul, coregraful şi regizorul Răzvan Mazilu şi jucat impecabil de şase tinere actriţe. Toate excelente. Numele lor: Alina Petrică, Meda Topîrceanu, Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Puşcatu, Ana Bianca Popescu.

Muzicalul are la bază romanul The Sopranos, scris de Alan Warner, apărut în Marea Britanie în anul 1998. Roman care a suportat, cu un imens succes de casă, translatarea în limbaj muzicalo-teatral, aşa cum a fost ea operată de Alan Warner. Şase fete, eleve la o severă şcoală catolică scoţiană având numele de Maica Domnului Grabnic Ajutătoare, trebuie să facă o deplasare din localitatea natală Oban la Edinburgh. Unde urmează să ia parte la un concurs coral dintre cele mai respectabile.

Dar precum băieţii din istorioara lui Grigore Popescu-Băjeanaru, cele şase fete, altminteri mai toate cu origini sociale destul de modeste, cu probleme personale, unele dintre ele de-a dreptul grave (una de abia s-a vindecat de cancer, o alta este pe punctul de a deveni mamă) simt gustul libertăţii. Îşi fac de cap, merg din bar în bar, au parte de cea mai nebună noapte, se întâlnesc cu persoane care mai de care mai marginale, sunt înşelate, deposedate de uniformele regulamentare în care a doua zi ar urma să evolueze în faţa unei comisii cum nu se poate mai severe, animată, desigur, de simţul datoriei. Urmează, fireşte, dezastrul, descalificarea, măsurile şcolare radicale şi o imensă, o capitală lecţie de viaţă.

FOTO Andrei Runcanu

Până la urmă nu povestea, fără doar şi poate amuzantă, face farmecul spectacolului, poate niţeluş prea lung, dacă nu cumva chiar lungit, creat de Răzvan Mazilu. Nu are, în ultimă instanţă, nici cea mai mică importanţă limbajul un pic mai deocheat ce poate fi auzit pe scenă, aceasta în ciuda eforturilor făcute de traducătoarea Carmen Stanciu de a atenua pe cât se poate şocul ce ar putea fi resimţit de spectatorii suferind de exces de pudibonderie. Fiind vorba de noaptea cea mai nebună din viaţa unor adolescente care, dintr-o dată, descoperă că viaţa poate fi trăită şi altfel, celebra lege a verosimilităţii, despre care de la Aristotel încoace s-au scris sute, mii de pagini, impunea ca Orla, ChelL, Kay, Manda, Kylah şi Fionnula să vorbească nu chiar foarte „catolic“. Contează fantezia debordantă a regizorului şi calitatea interpretării celor şase tinere actriţe. Care joacă admirabil secvenţele de proză, dansează, cântă, cu voci perfect armonizate, la marea performanţă.

Aici şi-au spus cuvântul nu doar actriţele şi nu numai Răzvan Mazilu, ci şi orchestra care câtă live, orchestră alcătuită din Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamás (percuţie), Andreea Archip (pian), Dana Georgescu (chitară bas), pregătirea muzicală asigurată de Gönul Abdula, orchestraţia şi adaptarea muzicală datorate lui Lucian Vlădescu, acesta din urmă ajutându-l pe regizor şi în selecţia muzicală. Actriţele joacă fiecare, în registru mai mult sau mai puţin parodic, încă vreo două-trei personaje decât cele „de bază“, astfel făcându-se loc pe scenă unor multiple acolade ce le permit să ne împărtăşească o succesiune de istorii personale.

FOTO Andrei Runcanu

Puzzle-ul epico-muzicalo-coregrafic gândit de Răzvan Mazilu se încheagă perfect în interiorul şi în afara paralelipidului, gândit ca un fel de redimensionare a cubului lui Rubik. Paralelipiped care se face şi se desface, reprezentând piesa de bază a scenografiei create de Romana Ţopescu şi Dragoş Trăistaru. Scenografie permiţând nenumărate schimbări de spaţii - autobuzul, hotelul, barul, toaleta publică, sala de concerte, camere mobilate care mai de care mai bizare. Completând astfel bucuria tinerească pe care ne-o rezervă acest minunat spectacol.

Teatrul EXCELSIOR din Bucureşti - OUR LADIES OF PERPETUAL SUCCOUR (FECIOARELE NOASTRE GRABNIC AJUTĂTOARE) de Lee Hall după romanul „The Sopranos“ de Alan Warner; Traducerea şi adaptarea: Carmen Stanciu; Regia şi coregrafia: Răzvan Mazilu; Scenografia: Romana Ţopescu şi Dragoş Trăstaru; Orchestraţia şi adaptarea muzicală: Lucian Vlădescu; Pregătirea muzicală: Gönul Abdula; Asistent coregrafie: Raluca Nicolae; Selecţia muzicală: Răzvan Mazilu şi Lucian Vlădescu; Cu: Alina Petrică, Meda Topârceanu, Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Puşcaşu, Ana Bianca Popescu; Orchestra: Adina Cocargeanu, Imola Tamás, Andreea Archip, Dana Georgescu; Data reprezentaţiei: 8 octombrie 2017