„Calul alb“ şi „Mustang“-ul rom. Despre teatrul independent, dimensiunea politică şi socială

Chiar dacă spaţiile dedicate teatrului independent – care n-au nicio treabă cu cele finanţate din bani publici – au devenit invadate, de ani buni, de comedii uşurele şi spectacole mediocre – aşa-numitele „şuşe pentru corporatişti“ –, mai există locuri în care nu numai că se face teatru adevărat, dar i se adaugă şi o latură politică sau socială, sincronă cu ce se întâmplă azi în lume, dimensiune cam inexistentă până acum pe plaiurile mioritice.

Este de apreciat, de exemplu, efortul tinerei echipe de la Centrul de Teatru Educaţional Replika de a pune în scenă altceva decât se poate vedea în prăfuitele montări de la teatrele bucureştene. Spectacolul „Calul alb“, pe care l-am văzut în avanpremiera festivalului One World Romania, pleacă de la mediatizatul proces recent al torţionarului din anii ’50 Ioan Ficior, pentru a construi o meditaţie pe teme mai largi şi oricând actuale, precum: ura (existenţa şi eventuala ei necesitate), răzbunarea, trauma, tortura/teroarea, manipularea, ce şi cât mai înţelegem din istoria recentă. Montarea îi aparţine regizoarei Ioana Păun, iar spectacolul este un one-woman-show, dus cu energie – timp de peste o oră şi pe mai multe „voci“ narative – de actriţa Ilinca Manolache (secondată, mai ales pentru pasajele muzicale, de Diana Miron).

În pielea Răului

„Calul alb“ (cel cu care Ficior sărea peste victimele sale neputincioase, deţinuţi politici din lagărul de la Periprava) este un spectacol (decis) politic (cu inserţii social-satirice), care propune un exerciţiu de empatie, de punere în locul şi în pielea celui pe care-l considerăm Răul: ia să vedem dacă Răul e chiar atât de Rău şi dacă n-o fi avut şi el motivaţiile sale? Şi chiar dacă o fi Răul absolut, merită acum să-l urâm pe cel care l-a încarnat şi să ne contaminăm la rândul nostru, să devenim şi noi parte a Lui? Spirala răului, cercul vicios al răzbunării şi resentimentului, sunt duse până în anii ’40, ai Dictatului de la Viena, atingând şi problema atât de nocivelor conflicte interetnice româno-maghiare (care le dublează grotesc pe cele de clasă).

Chiar dacă sudarea celor trei planuri temporale nu este întotdeauna perfectă, iar multe dintre tehnicile actoriceşti şi regizorale folosite par că există doar pentru a fi trecute în revistă, nu cred că sunt necesitate de fond, „Calul alb“ este un pas important, pentru crearea unui teatru (de ce nu, politic) mai liber şi mai apropiat de actualitatea spectatorului tânăr (mă refer la modul de gândire, nu neapărat la conţinutul tematic, însă problemele atinse de spectacol sunt mult mai importante decât cele aşa-zis „cotidiene“), pe linia începută de câţiva ani de teatrul independent, cu dimensiuni politic-sociale, bucureştean.

Feminism rom la Macaz

Un alt spaţiu ar fi MACAZ – Bar Teatru Coop., unde am văzut duminica aceasta „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?“, producţie a companiei Giuvlipen (spectacolul se mai joacă şi joi, 23 martie, de la ora 19.30). Ce înseamnă „Giuvlipen“? „Giuvlipen (feminism în limba Romani) este un grup de teatru format din actriţe rome profesioniste care şi-au propus să contribuie la consolidarea statutului femeilor rome în comunităţile în care acestea trăiesc. Creează spectacole de teatru inspirate din vieţile femeilor rome în care arată dificultăţile cu care acestea se confruntă atunci când se împart între comunităţi tradiţionale patriarhale şi comunitatea românească dominantă“.

„Spectacolul urmăreşte povestea unei fete rome de 17 ani din Harghita, care este găsită spânzurată în şura casei părinteşti. Povestea Szomnei nu poate fi descifrată nici de către cei din comunitate, nici de oamenii legii, deşi fiecare are o explicaţie despre moartea fetei“, comunică organizatorii. „Într-o perioadă de protest politic, am lucrat la un spectacol despre cea mai radicală formă a sa: sinuciderea-protest“, afirmă regizorul Mihai Lukács.

„Szomna Grancsa a lăsat un mesaj, a plănuit momentul, cauza ei a fost una colectivă şi a dat peste cap o lume întreagă prin tacticile pe care le avea la îndemână pentru un efect maxim. (...) Sinuciderea ei a fost o limită supremă, ştiind că nu va obţine nici un beneficiu personal prin protestul ei. Această citire a gestului său este doar o interpretare, o altă mărturie ca a celorlalte personaje din spectacol, o interpretare adevărată şi falsă, înflorată şi cu o agendă personală“, mai spune el.

Laudă Szomniei

Acolo unde „Calul alb“ îşi „submina“ permanent mesajul ideologic, printr-o tehnică pe care am putea numi-o „brechtiană“ (Ilinca Manolache şi Diana Miron cântau şi dansau permanent, actriţa exersa toate mijloacele vocale şi gestuale, de la muzica rap până la ceardaşul unguresc), „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?“ preferă să spună totul într-un mod direct, pentru a nu putea exista vreo confuzie asupra mesajului social al montării. Avem de aceea replici precum „Szomna a murit pentru noi toţi“ sau un rechizitoriu (susţinut cu măiestrie de interpreta Liana Ceterchi) asupra ipocriziei profesoarei de muzică, diriginta fetei la liceul din Miercurea Ciuc.

Mihaela Drăgan şi Zita Moldovan, în rolurile părinţilor fetei     FOTOGRAFII: Facebook

Nu este chiar un teatru clasic, dar este unul care foloseşte la maxim resursele spaţiului restrâns de joc (scenografia: Elena Dobîndă) şi ale celor trei interprete din spectacol (Liana Ceterchi, Mihaela Drăgan, Zita Moldovan; muzica live: Elena Albu), care-şi schimbă pe rând vocile şi rolurile. Nu sunt trecute sub tăcere problemele sociale specifice mediului studiat, dar niciunul dintre personaje nu este cu adevărat negativ (nici tatăl fetei, nici bulibaşa înţepenit în tradiţii, nici măcar infama profesoară română), toţi au vrut şi vor binele Szomniei şi ale celorlalte fete din etnie.

Un „Mustang“ pe scenă

Conflictul dintre tradiţii şi imperativele modernităţii, ca în filmul „Mustang“ al turcoaicei Deniz Gamze Ergüven, este adevărata temă a spectacolului dedicat adolescentei Szomna Grancsa. Ca în „Rashomon“ şi povestirile lui Akutagawa, din care autorii mărturisesc a se fi inspirat, fiecare are propria versiune asupra a ceea ce s-a întâmplat, încât nu vom pleca, după încheierea spectacolului, cu un „adevăr“ indubitabil, de tipul unui mister poliţist, ci mai degrabă cu o conştientizare difuză a existenţei unei probleme sociale în anumite comunităţi, ignorate de noi până acum.

Scena de climax a spectacolului este cea în care cele două actriţe care-asigură „motorul“ naraţiunii (Mihaela Drăgan şi Zita Moldovan) preiau identitatea Szomniei şi vorbesc din perspectiva acesteia, aflată în clipele finale. Nu ni se spune, pe parcurs, care-a fost mesajul lăsat scris de fată pe pereţii şurei în care s-a spânzurat, dar ni se dă răspunsul la sfârşit: „Eu sunt şcoala“. Pleci, după spectacol, cu un gust amar şi cu sentimentul că moartea Szomniei (caz despre care ştii că este real), ca şi cea de la Tanacu, „nu a folosit la nimic“, vorba lui Holban.