Cât putem fi de „Open“

Spectacolul de teatru „Open“, montat la Cluj de regizoarea Leta Popescu şi prezentat la recenta ediţie a FEST-FDR de la Timişoara, lasă deoparte chestiunile sociale şi politice care preocupă acum teatrul independent, pentru a atinge o problemă mult mai perenă: cât de dispuşi suntem să acceptăm abjecţia sexualităţii. O face într-un mod aproape organic, tânărul actor George Albert Costea, protagonist al unui one-man-show, fiind o revelaţie.

Totuşi, opţiunea de subiect a celor trei realizatori care-au „născut“ spectacolul – dramaturgul Ana Cucu Popescu, regizoarea Leta Popescu şi actorul (unic) George Albert Costea (bucureştean, dar angajat, acum, al teatrului din Craiova) – nu se îndepărtează chiar complet de actualitatea politică românească a acestor zile. Aceasta pentru că, de ceva vreme încoace, acţiunile misterioasei Coaliţii pentru Familie (sprijinită, însă, făţiş de BOR – Biserica Ortodoxă Română) fac ravagii în spaţiul public românesc, au dus chiar şi la convocarea unui referendum unde vom fi chemaţi să ne dăm cu părerea, iar discuţiile pro sau contra acestor iniţiative au infestat deja Facebook-ul şi alte mijloace de comunicare în masă. Este unul dintre acele subiecte asupra cărora e bine să nu-ţi dai, ca om echilibrat, cu părerea, pentru că vei atrage automat ura ambelor tabere, una mai înverşunată decât cealaltă. Sau s-o faci exprimându-te într-un mod artistic, aşa cum au ales s-o facă, cu brio, cei trei autori ai spectacolului „Open“.

Swinging humanum est

Spectacolul, un one-man-show prezentându-l pe tânărul actor George Albert Costea, este de fapt un triptic, compus din trei părţi care comunică între ele şi între care interpretul face trecerea în mod subtil, aproape imperceptibil, ajutat doar de proiecţiile video de pe fundalul scenei, dar şi de o coloană sonoră cu adevărat obsedantă (practic, am putea spune, cel de-al doilea „actor“ din spectacol; muzica: Mihai Moş). Scenografia este minimală, aproape inexistentă – actorul e pe scenă doar cu câteva microfoane –, dar ceea ce transmit Costea (în primul rând cu corpul său, pe care-l mişcă lasciv, impersonând toate opţiunile – pentru că nu se mai numesc „perversiuni“ – sexuale posibile, la fel şi cu vocea, pe care şi-o schimbă la fiecare replică) şi textul scris în comun de cei trei te-„atinge în stomac“, cum se spune, depăşeşte receptarea comodă care „gâdilă“ intelectul spectatorului în teatrul clasic.

Prima parte este un fel de reclamă la un fel de club de swinger-i (care înţelegem că tocmai s-a deschis pe plaiurile noastre mioritice), care oferă posibilitatea de a efectua, într-un loc safe şi civilizat (dar contra unor tarife extrem de „pipărate“), absolut orice-ţi trece prin cap din punct de vedere sexual, cu oricine de-acolo e dispus să te primească drept partener (sau membru al orgiei). Atenţie, însă: localul se adresează în primul rând cuplurilor căsătorite, cărora rutina le-a afectat în mod iremediabil viaţa sexuală (se simulează chiar şi o bucătărie sau sufragerie perfecte, pentru efectuarea unui „sex domestic“). Cu alte cuvinte: avem o problemă, cum trebuie să procedăm? Accesul este permis însă şi solitarilor: unul dintre personajele impersonate de Costea mărturiseşte că se duce acolo doar să se uite, în cel mai bun caz „îşi face-o labă“ şi pleacă. Imperceptibil, se-alunecă spre partea a doua a tripticului, în care actorul, pe mai multe voci, spune povestea unor vecini de bloc, Ioneşti şi Popeşti tipici, care se regăsesc printre clienţii stabilimentului. Cu alte cuvinte, familia tradiţională nu-i deloc chiar aşa de tradiţională.

Fratele meu gay

Până aici, spectacolul putea fi considerat destul de uşurel, „uşor de-nghiţit“ şi, în funcţie de gusturile fiecăruia, chiar pasabil. Cea de-a treia parte, însă, va devasta pe oricine, atingând resorturi emoţionale valabile pentru fiecare, indiferent că-i gay sau straight, sau cât de „queer“ este. Repet, este admirabilă economia de mijloace cu care Popescu & Costea ating acest efect asupra spectatorului, pe care nu-l obţin regizori mult mai titraţi şi cu bani mulţi pe mână. Mai înainte, cei trei autori mai au însă o inspiraţie teribilă (Leta Popescu spune că aceasta a rezultat în perioada de „brainstorming“ a textului, când George Albert îi povestea ce-a mai văzut interesant la televizor): pe un ecran TV simulat se proiectează imagini dintr-un documentar ştiinţific despre fizicianul german Boltzmann şi formularea celui de-al II-lea principiu al termodinamicii, cel al „entropiei crescânde“. Alegerea este foarte bună, în scopul de a deschide drumul spre partea a treia, pentru că este vorba despre singura lege pe care omul nu o poate încălca şi căreia trebuie să i se supună (după ce a nesocotit-o pe cea a interdicţiei muşcării din Măr, deschizând astfel calea entropiei, prin izgonirea din Paradis). Principiul acesta, care defineşte orice sistem, de la Univers până la o cantitate de apă încălzită, trebuie să acţioneze şi asupra minţii umane (fie că numim acest lucru Diavol, sau maladie psihică).

Frazele documentarului setează premisele pentru a treia şi ultima parte a tripticului. În dreapta ecranului sunt proiectate (pe măsură ce cuvintele despre Boltzmann se sting şi imaginile părăsesc centrul de atenţie) rândurile unei conversaţii online (pe un site de chat dedicat homosexualilor şi comunităţii queer) dintre un tânăr homosexual, care se prezintă George (probabil, pentru o mai bună identificare a actorului din spectacol, un fel de „George, c’est moi“), şi un misterios „faceless“ aflat de partea cealaltă (spune că e din Cluj, a venit câteva zile în Bucureşti şi aniversează în curând 30 de ani). Replicile curg pe perete în timp ce George (actorul) doar se dezbracă şi se mişcă foarte puţin (e-apropiat de teatrul-dans demersul său din „Open“), secondat de muzica bântuitoare şi angoasantă, prevestitoare de rău. George se declară „supus“ (bottom), spune ce-i place să facă (în primul rând, să fie umilit), celălalt zice că-i versatil şi e dispus „să i-o dea“. Trec repede de formalităţi, George-şi spune adresa, dar în momentul în care pleacă spre el „celălalt“ îl întreabă dacă „poate să ia două în el“, pentru că sunt doi („Numele meu e Legiune, pentru că suntem mulţi”). George acceptă şi, din momentul acesta, George Albert Costea, în atmosfera spectrală pe care-a creat-o, ne redă, cu o voce albă, gândurile personajului (desigur, lucrurile degenerează) din timpul „actului“, teama şi slăbiciunea sa, dar şi imensa plăcere pe care-o simte.

Se produce astfel identificarea (emoţională) cu personajul despre care vorbeam, indiferentă opţiunilor sexuale ale privitorului. „Mon frère (gay), mon semblable“ (sau „Je suis George“), poate spune spectatorul, care, după ce iese de la spectacol, poate nu mai e atât de pornit împotriva comunităţii gay, despre care nu ştia foarte multe lucruri până atunci, şi se poate pune puţin şi „în rolul victimei“. Rar s-a exprimat – pe scenele sau în filmele româneşti – atât de bine, artistic, splendoarea şi abjecţia condiţiei homosexuale (ne-amintim şi de filmul-confesiune „Les nuits fauves“ / „Nopţile sălbatice“ al lui Cyril Collard, din 1992, dar în România n-avem încă aşa ceva). Spectacol care atinge cele mai profunde temeri, dar şi dorinţe ale fiecăruia (în acest sens, el se adresează, într-adevăr, oricui, cum spune George Albert Costea în textul-preambul), având în acelaşi timp şi o dimensiune politico-socială (în cheia descrisă la început), „Open“ (produs de Asociaţia Reciproca şi găzduit la Cluj de spaţiul Fabrica de Pensule) a fost realizat pe sistemul device-drama (în care toată lumea contribuie la scrierea textului şi la opţiunile regizorale) de dramaturgul Ana Cucu Popescu, regizoarea Leta Popescu şi actorul George Albert Costea.

Info

„Open“, de Ana Cucu Popescu
Produs de: Asociaţia Reciproca, în parteneriat cu Federaţia Fabrica de Pensule şi Asociaţia GroundFloor Group, Cluj
Regia: Leta Popescu
Cu: George Albert Costea

4 stele