Câteva cuvinte la moartea marii actriţe Carmen Stănescu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Prima mea amintire despre actriţa Carmen Stănescu este legată de o fulminantă apariţie a actriţei într-un vechi, demult uitat spectacol de teatru de televiziune.

Juca, şi o făcea cu ceea ce astăzi orice critic de teatru ar numi „infinite mijloace“, „ştiinţa nuanţării „ sau „arta detaliului“, un personaj feminin, capricios din cale afară. Ale cărui stări de spirit, atitudini, reacţii se schimbau în funcţie de rochia pe care o îmbrăca într-un anume moment al zilei.

Cea de-a doua amintire având-o drept protagonistă pe marea Carmen Stănescu ţine de evoluţia ei, complet la antipozi prin raportare la aceea din comedioara mai sus-amintită, în rolul Doamnei, din serialul Muşatinii, realizat de TVR, în regia Soranei Coroamă-Stanca. Serial difuzat cu începere din luna februarie a anului 1972.

Chiar şi numai aceste amintiri ale cuiva care, copil fiind, descoperea datorită Televiziunii ceea ce înseamnă arta teatrului spun multe despre cât de mari erau talentul, capacitatea interpretativă şi forţa de transfigurare a acestei excepţionale actriţe. Descoperită încă de pe vremea când era studentă la Conservatorul Regal de Artă Dramatică din Bucureşti şi poftită să joace pe scena Naţionalului, acolo unde s-a desfăşurat cea mai consistentă parte a carierei sale.

Acolo unde a descoperit şi învăţat respectul pentru spectatori, pentru teatru, pentru valori şi pentru maeştri. O carte relativ recentă ce i-a fost dedicată, carte concepută de autorul ei, Ioan Moldovan,  sub forma unui lung şi vivace interviu care şi el arată imensa vitalitate a nonagenarei artiste, probează cât de mare a fost respectul purtat de Carmen Stănescu acelor monştri sacri ai artei Teatrului alături de care s-a format şi evoluat în meserie. De la Sică Alexandrescu la Alexandru Finţi, de la Mihai Berechet la Radu Beligan (în regia căruia a apărut în una dintre ultimele ei premiere de dinaintea retragerii ei definitive - Egoistul), de la Marioara Voiculescu şi Zaharia Stancu la colegele ei de scenă Valeria Gagealov, Marcela Rusu şi Adela Mărculescu. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că, ajunsă la vârsta senectuţii, nu s-a bucurat atunci când a primit invitaţia venită din partea pe atunci încă foarte tânărului Felix Alexa de a juca în ceea ce a fost excelentul spectacol cu Nunta lui Krecinski.

A jucat în Fraţii Karamazov (prima ei apariţie la Naţional care era mai-mai să o coste eliminarea din Conservator fiindcă aşa erau regulile vremii, în Cid-ul, în Patima roşie (a fost o extraordinară Tofana, în rolul Rudy evoluând partenerul ei de viaţă Damian Crâşmaru), în ­D-ale carnavalului şi O scrisoare pierdută,

Dar poate că cel mai de succes rol al ei - sigur e că spectacolul a ţinut afişul preţ de zece ani şi mai bine - a fost acela din Comedie de modă veche, spectacolul după piesa lui Aleksei Arbuzov, montat impecabil de Mihai Berechet. Acolo, Carmen Stănescu era extraordinară prin felul în care a ştiut să facă echipă cu Mihai Fotino, prin modul în care amândoi au adus pe scenă iubirea dintre două fiinţe ajunse în amurgul vieţii.

A jucat - nu cât ar fi meritat, desigur - în filme, a gustat bucuria musicalului - a fost o savuroasă Lady Breknell în Bună seara, domnule Wilde!, spectacol montat de Alexandru Bocăneţ mai întâi la Teatrul Nottara, pe urmă, cu distribuţia uşor schimbată, la Televiziune. Secvenţa în care personajul nu-şi mai aducea foarte bine aminte fapte ori aceea în care actriţa cânta Se schimbă garda la Palatul Buckingham sunt amândouă de antologie. A apărut şi în divertismente de televiziune, numai că - atenţie - ele au fost doar un apendice, nu un fundament al carierei lui Carmen Stănescu.

Carmen Stănescu a fost înainte de orice mândră că i s-a hărăzit cinstea de a fi una dintre cele mai importante, mai apreciate şi mai iubite actriţe ale Naţionalului din Bucureşti.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite