Cea mai proastă soprană din lume

După cele mai recente două-trei premiere în care comicul era fie de factură romantică, fie niţeluş prea căldicel, fie raţionalizat în exces, Teatrul de Comedie avea nevoie ca de aer de o montare cum e cea cu „Glorious!”, piesa scrisă în 2005 de Peter Quilter. Despre care unii-culmea!- spun că ar fi dramă!

Am citat titlul în limba engleză nu pentru a fi neapărat trendy, nu fiindcă aş fi anglofil din cale afară (nici nu prea aş avea cum, ţinând cont de formaţia şi de profesiunea mea „de bază”), ci pentru că, orice s-ar spune, sună mai bine, e „mai de afiş” decât În plină glorie!, versiunea sa românească. Un titlu acoperă totuşi realitatea întâmplărilor, îndeosebi apogeul lor, din această poveste despre Florence Foster Jenkins. O soprană rămasă în istoria muzicii nu pentru epocalele sale performanţe vocale, nu graţie extraordinarelor ei roluri şi creaţii, aplaudate în cele mai importante teatre lirice ale lumii. Deşi Florence Foster Jenkins a susţinut, cu casa închisă, cu doar o lună înainte de neaşteptata sa moarte, un recital la Carnegie Hall. Dimpotrivă. Dacă lumea mai ştie azi câte ceva despre Florence Foster Jenkins, dacă numele ei e menţionat în cărţi şi dacă, iată!, un scriitor de literatură dramatică s-a decis să scrie o piesă a cărei protagonistă e „cea mai proastă soprană” din lume e pentru că viaţa şi destinul acestei „femei cu bani” a fost unul cu adevărat fascinant.

Da, e foarte adevărat. Ne putem amuza în voie, râdem fără nici un fel de restricţii de extravaganţele, de nepăsarea, de caraghioslâcul, de ridicolul doamnei Jenkins. Râdem, dar ne şi întrebăm în ce măsură ridicolul acesta a fost unul eminamente primar, nebunesc, grotesc sau a fost unul conştient asumat. Ne amuzăm la culme de felul în care şi-a teatralizat masiv şi în cele mai mici amănunte Florence existenţa, şi-a mistificat-o de-a dreptul, punând pentru aceasta la bătaie toţi banii pe care îi avea şi care puteau fi folosiţi într-un mod mult mai „lucrativ” decât a făcut-o ea. Dar nu se poate să nu vedem că teatralizarea şi mistificarea s-au produs şi au izbutit cu ajutorul şi cu complicitatea unora dintre apropiaţii ei. De la iubitul ei „neoficial”, actorul ratat Saint Clair Byfield, la devotata sa prietenă, Dorothy. Oameni la fel de ciudaţi, de pas comme les autres şi care sunt parte din jocul de-a arta al lui Florence. Un joc în care un loc aparte revine prieteniei şi solidarităţii. Sentimente şi valori pe care încet-încet le descoperă şi Cosme McMoon, pianistul angajat pe post de corepetitor şi de acompaniator de Florence, căruia i se atribuie, graţie tastelor computerului, dar şi inspiraţiei dramaturgului Peter Quilter, rolul de afectuos şi delicat narator.

Nu se poate să nu observăm că nici mistificarea, nici teatralizarea la care face generos apel piesa nu sunt totuşi complete, nu sunt absolute, nu sunt oarbe. Că există momente în care Florence şi cei din jurul ei le pun la o parte, fascinaţi de ceea ce înseamnă adevărata muzică. Chiar dacă ea e adusă pe scenă de o spectatoare „indignată” de impostura lui Florence. Şi aceasta fiindcă, la urma urmei, În plină glorie ! nu este în primul rând, aşa cum am putea crede, o piesă despre impostură şi despre îngăduinţa cumpărată cu bani, despre impostura de care se râde contra cost până şi în cea mai celebră sală de concerte din lume, ci una despre pasiunea pentru muzică şi sacrificiile presupuse de aceasta în situaţii extreme, aşa cum este cea în care s-a plasat de bună voie şi plătind preţul maxim Florence Foster Jenkins. Soprană ce cântă tot la fel de „profesionist” şi, cel mai adesea, la fel de naiv  precum jucau teatru meşteşugarii din Visul unei nopţi de vară. De fapt, exact despre vis şi zăgazurile rupte pentru împlinirea lui, fie şi artificială, e vorba în această piesă, iar detaliul acesta cheie a fost perfect înţeles de regizorul spectacolului de la Teatrul de Comedie, Răzvan Mazilu.

În plină glorie e un spectacol „cu muzică” şi despre pasiunea pentru muzică. În schimb, nu este şi nici nu vrea să fie ceea ce se cheamă un muzical în lege. În plină glorie e un spectacol în care auzim muzică interpretată intenţionat dar şi cât se poate de firesc, de natural prost, ba chiar cumplit de prost, iar pentru a se ajunge la toate acestea şi pentru a le face să devină artă numai extraordinara interpretă a rolului principal, Gabriela Popescu, şi regizorul Răzvan Mazilu ar putea să ne spună de câtă muncă şi de câte eforturi a fost nevoie. Mai ales că Gabriela Popescu chiar cântă bine, iar cei ce am văzut-o în spectacolul timişorean cu Full Monty ştim foarte bine asta. În plină glorie e un spectacol în care auzim de peste tot, din amplificatoare dar şi de pe scenă muzică interpretată cât se poate de bine. Fie graţie înregistrărilor, fie datorită prezenţei live a sopranei Felicia Filip.

Preţ de două ore vedem un spectacol în care toată lumea se joacă de-a teatrul, în care teatrul e parodiat din răsputeri, dar în care parodia izbuteşte să fie rafinată, desenată cu peniţă subţire şi să nu-şi supraliciteze ori să îşi dinamiteze limitele, evitându-se exemplar primejdia căderii în vulgaritate. Întreaga viaţă a lui Florence Foster e teatru, luxoasa ei cameră de hotel s-a transformat, graţie  voinţei ei, voinţă al cărei mandatar e în spectacolul de la Teatrul de Comedie scenografa Iuliana Vâlsan, într-o scenă, într-o sală de spectacol.

Toate apariţiile lui Florence/Gabriela Popescu sunt căutat şi apăsat teatrale, devin voluntar reprezentaţie. Fie că e vorba despre wagneriana primă descindere în scenă a protagonistei, fie că avem în vedere comic –strania apariţie de la Carneggie Hall. Ocazie pentru comentator nu doar să mai omagieze o dată pe Gabriela Popescu şi importanta ei creaţie , ci şi de a releva măiestria costumelor create de aceeaşi Iuliana Vîlsan. Halucinant-teatrală şi de un comic integral e secvenţa serviciului funerar ce marchează trecerea la cele veşnice a căţeluşei lui Dorothy, moment în care George Mihăiţă, interpretul lui St. Clair Byfield, e impecabil. Cum fără cusur sunt şi Mihai Bisericanu, policromul şi reţinut efeminatul interpret al pianistului- povestitor Cosme McMoon, Eugen Racoţi, semnatarul unui desăvârşit travesti în Dorothy, Andreea Samson, distribuită inspirat în rolul vitalei bucătărese cu sânge latin Maria, sau Simona Stoicescu şi Meda Topârceanu interpretele Balerinelor.

Răzvan Mazilu nu a lăsat nimic la voia întâmplării. Spectacolul semnat regizoral de el impresionează prin rigoare şi profesionalism. Calităţi confirmate şi prin autenticitatea materialului video desprins din filmele, documentare sau artistice, ale anilor ’40, material alcătuit cu răbdare şi acribie de Tudor Parhon.

Teatrul de Comedie din Bucureşti- ÎN PLINĂ GLORIE de Peter Quilter;

Traducerea: Dan Mihu;

Regia artistică: Răzvan Mazilu;

Scenografia: Iuliana Vîlsan;

Video: Tudor Parhon;

Cu: Gabriela Popescu, Felicia Filip, George Mihăiţă, Mihai Bisericanu, Eugen Racoţi, Andreea Samson, Simona Stoicescu, Meda Topârceanu, Dragoş Huluba;

Data reprezentaţiei: 17 mai 2015