Criticul de artă George Banu, despre Salonul Cărţii de la Paris: „E o sărbătoare a cărţii pe timp de ciumă“ FOTO
0
Prezent la Livre Paris, la manifestările realizate de Institutul Cultural Român la standul României, teatrologul George Banu vorbeşte despre cărţile sale, prietenii săi şi despre piaţa editorilă din Franţa. Eseistul spune, într-un interviu pentru Adevărul, că cea mai mare problemă editorială în Franţa este "demobilizarea tinerilor lectori".
Cunoscutul teatrolog şi scriitor George Banu şi-a lansat, sâmbătă, la Paris, în cadrul Salonului Cărţii de la Paris, volumul "Parisul personal", în cadrul unei dezbateri cu titlul "Bucarest / Paris -Paris / Bucarest: lectures et amitiés", moderată de dramaturgul Matei Vişniec.
Ce a însemnat lansarea seriei de cărţi semnate de dumneavoastră la această ediţie Livre Paris?
În primul rând o satisfacţie simbolică pentru că acum patru ani tocmai la Salonul cărţii din Paris i-am propus lui Valentin Nicolau, pentru editura Nemira, un eseu despre Parisul personal. Ceea ce a început atunci se incheie acum, însă fără el. Cu tristeţe, dar totodata cu bucuria de a fi continuat cu Ana Nicolau şi echipa de la Nemira ceea ce am iniţiat atunci. Trilogia am dus-o până la capăt împreună. Ea mi-a parut a fi la Paris cadoul tardiv al unei prietenii neîncheiate dar şi proba unei colaborari confirmate. Si astfel cercul iniţiat la Salon s-a inchis acum, aici: Paris - Bucuresti - Paris. Circumferinta perfecta.
Cum aţi legat Parisul personal de problematica dezbaterii despre prietenie, pe care aţi susţinut-o la Salonul Cărţii de la Paris? Cine sunt prietenii dumneavoastră aici?
Cartea relatează tocmai legatura dintre locuri si oameni. Nu e un ghid obiectiv, dar nici unul strict subiectiv, e o mărturie a momentelor împărtaşite cu prieteni veniţi din România sau altundeva cărora le-am oferit în dar, un loc "personal" care de la aceste întâlniri ne leagă. E meritul darurilor. Cu Oana Pellea am traversat curtea palatului Sully, cu Jose Sasportes ne-am amintit în place des Vosges un episod din tinerete cu Radu Penciulescu ne-am plimbat pe malul Senei şi ne-am oprit la aceeasi cafenea... cu Alexa Visarion ne-am plimbat in Tuilleries şi i-am ascultat mărturii de atunci nemaiauzite, cu Felix Alexa am stat des de vorbă la braseria Zimmer, cu Mihaela Marin am vazut Turnul Saint - Jacques.... Eu am fost ghidul dar amintirea e întotdeauna dublă. Ele îşi sunt indisociabile.
Cum a rămas în memoria dumneavoastră România personală?
La inceput in anii 90 ea a fost ocazia unei regasiri nu atât a locurilor, cât a oamenilor, România şoferilor de taxi, România artiştilor, România vinzatorilor....România îmi aparea a fi o familie in care, natural, ma puteam integra. Aici nimeni nu mai ma intreba, ca la Paris, de "unde vin?". Apartineam comunitatii...acum, acest moment depasit, satisfactia provine mai cu seama din placerea revenirilor ciclice, anuale, ca un fel de ritual afectiv: la festivalul de la Sibiu, la Festivalul National, la festivalul Interferente sau la festivalul Shakespeare...teatrul se asociază vieţii.
Ce lucraţi acum?
Scriu mai degrabă eseuri asemănătoare unor nuvele: despre lacrimi, despre lumina, despre obiectele iubirii...perspectiva unei carti se indeparteaza. Poate ca întotdeauna e bine să-ti concepi proiectele şi în functie de tine însuti, să găseşti solutia justă pentru a te acorda profund cu ele, fără veleităţi, nici crispari. Să nu te refugiezi în iluzii si sa-ti evaluezi corect nu numai dorinţele, dar şi puterile prezente.
Cum vedeţi această ediţie Livre Paris, comparativ cu celelalte din anii trecuţi? Ajunge cu adevarat literatura română la francezi?
E o sărbătoare a cărţii pe timp de "ciuma", cum se spune in Decameronul lui Bocaccio: când librariile se închid, tirajele se reduc amenintator, un asemenea salon îmi apare ca o forma de rezistenţă, dar si de bucurie ludică.
Salonul nu e doar un salon de afaceri între editori ce-si disputa copyright - urile ci si un loc social unde elevii si scriitorii se întâlnesc, unde mari si mici editori expun, în numele aceleasi voinţe comune de a nu capitula in faţa comunicării electronice, a internet-ului. Mai mult ca nicicând am privit cu emoţie Salonul şi l-am asimilat Livezii de vişini!
Cum s-ar putea îmbunătăţi comunicarea şi cunoasterea literaturii române în Franţa? Care sunt principalele obstacole? Care sunt principalele atuuri ale noastre?
Întrebare esenţială care îmi depaseste competenta. Aş spune, putin sceptic, defintiv sceptic, ca orice cultura care nu a beneficiat de "centralitate" europeana se impune prin creatori mai degraba decit prin eforturi de promovare institutionala. Ele sunt necesare, dar, sa fim sinceri, pîna la urma operele salveaza activitatea unei tari: cinema, teatru sau..literatura. Sunt atât de naiv .incit continui sa cred in forta lor. Tentativele Frantei de a patrunde pe piata anglo - saxona a cartii nu difera de acelea ale Romaniei si succesul lor e egal limitat. Subiect complex care, cred, nu trebuie sa suscite eternul resentiment al culturilor marginale fata de institutiile culturale proprii. Impactul unei culturi a depins totdeauna de "geniul" creatorilor.
Care e cea mai mare problemă acum a pieţii editoriale din Franţa?
Demobilizarea unei bune parti a tinerei generatii de lectori ipotetici.
Cum s-a legat prietenia cu intelectualii români stabiliţi la Paris, Dumitru Ţepeneag, Basarab Nicolescu, prezenţi în mare parte la Livre Paris?
Eu la Paris nu am apartinut nici unui mini ghetou, in schimb am frecventat si discutat cu prieteni in a caror relatie cu lumea si arta ma regaseam. De aceea comunicam. Apartenenta la o identitate cultural comuna ne ajuta.
De ce aţi simtit nevoia să faceti front comun şi să il sprijiniti pe Radu Boroianu?
Pentru a recunoaste implicarea si prezenta lui in spatiul cultural international unde a intervenit in numele unei vocatii constant afirmate de sprijin a artelor şi artistilor romani. Si pe de alta parte in numele relatiei demne, amicale si lipsite de orice poza protocolara pe care a instaurat-o cu mine ca si cu alti prieteni comuni. El asuma saricinile funcţiei, dar nu îi adoptă comportamentul. Un demnitar responsabil, insă refractar codurilor de demnitar.
George Banu (n. 22 iunie 1943, Buzau) este profesor de studii teatrale la Sorbonne Nouvelle, Paris, si un eseist de reputatie mondiala. George Banu si-a dedicat opera critica regiei moderne si figurilor ei exemplare (Brook, Strehler, Grotowski etc). In 1974 se stabileste in Franta unde isi va continua cariera universitara inceputa in Romania. In 1981, publica volumul de referinta Costumul de teatru, precum si cartea Brecht ou le petit contre le grand, care va primi Premiul Criticii dramatice pentru cea mai buna carte de teatru a anului. George Banu va mai castiga acest premiu in 1984 si 1990 pentru Le théâtre, sorties de secours si Le Rouge et or. Intre anii 1990-2001 a fost directorul artistic al Academiei Experimentale a Teatrelor, iar intre anii 1994-2001 a fost presedintele Asociatiei Internationale a Criticilor. George Banu a primit de trei ori Premiul pentru cea mai buna carte de teatru in Franta; a obtinut premiul de excelenta UNITER si Premiul Prometeu 2007. Este presedinte de onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru si Doctor Honoris Causa al mai multor universitati europene. Cartile sale au fost publicate de cele mai mari edituri pariziene si au fost traduse in numeroase limbi. De asemenea, a scris o trilogie despre legaturile dintre teatru si pictura: Le Rideau, L’Homme de dos si Nocturnes.Conduce revista Alternatives theatrales si colectia Le Temps du theatre la Editura Actes-Sud. La Editura Nemira a mai publicat volumul Arta teatrului (coautor Mihaela Tonitza-Iordache), Repetitiile si teatrul reinnoit , Spatele omului, Dincolo de rol sau actorul nesupus si este autorul textelor din albumul de fotografie Hamlet Machine de Mihaela Marin (2007).
Se încarcă comentariile...
