Cronică de familie
0
Nu aş spune că piesa Dumnezeu se îmbracă la second hand de Iulian Margu ar fi una tocmai împlinită. Aceasta în ciuda elogiilor la adresa autorului publicate în, de altminteri, excelentul caiet de sală al premierei absolute de la TNB, sub semnătura teleastului Cătălin Ştefănescu.
După părerea mea, Iulian Margu, despre care aflu că ar fi scris şi înainte de 1989, însă ale cărui scrieri erau pre neconformiste spre a primi acordul de reprezentare, şi că acum e autor de filme documentare, se află încă în etapa de cititor de literatură dramatică ce se exersează în scrisul pentru teatru fără a-şi fi găsit un stil propriu. Spun aceasta fiindcă, în ciuda pretextului piesei- un hold-up în casa unei super-îmbogăţite din zilele noastre- şi a finalului său cam neverosimil, Dumnezeu se îmbracă la second hand aminteşte teribil, bunăoară, de piesa Luciei Demetrius Trei generaţii, diferenţa fiind dată de mesajul anticomunist declarat al textului. Sau de succesiunea de proze din care s-a născut romanul Cronică de familie a lui Petru Dumitriu.
De fapt, despre ce e vorba în piesă? Lae şi Buză, doi infractori de vârste şi cu trecut diferite- primul, deşi mai tânăr are deja cinci ani de puşcărie la activ, cel de-al doilea e un fost profesor de dans- dau o spargere de proporţii în casa Teodorei, zisă Scorpia. Femeie de afaceri plecată peste hotare în cohorta de acompaniatori ai Preşedintelui României. În casa Teodorei, Lae descoperă un pian Pleyel pe care îl recunoaşte instantaneu. Pian la care se zice că ar fi cântat cândva Chopin. Pian care ar fi fost cumpărat demult de străbunicul său şi transmis din generaţie în generaţie. Familia lui Lae are un trecut anticomunist, are şi foşti deţinuţi politici, a ajuns să trăiască şi mai apoi să supravieţuiască teribilelor vremuri ale stalinismului agresiv dejist şi ale comunismului primar ceauşist. Lae e fructul iubirii cvasi-interzise dintre sărăcita Eliza şi tânărul mecanic de locomotivă Manole, mort într-un accident de muncă. Pentru a putea să-şi ducă cu greu zilele şi spre a-şi creşte copilul, Eliza a fost silită să nu-şi respecte jurământul de a păstra pianul, cea mai importantă moştenire de familie.
Dialogurile dintre Lae şi Buză sunt câteodată simpatice, alteori excesiv de simpatice, adică revuistice. Celelalte replici din piesă, cele aparţinând membrilor familiei lui Lae, sunt uneori stângace. Happy end- ul scrierii e cam tras de păr.
Ion Caramitru, în calitate de regizor al spectacolului de la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti a fost, fără doar şi poate, sedus de mesajul anticomunist al piesei. Şi-a asumat misiunea aproape imposibilă de a o transforma în spectacol. Însă regizorul a ştiut să îşi aleagă doi aliaţi de nădejde – în scenografa Maria Miu şi în distribuţie în ansamblul său – şi a câştigat pariul.
Maria Miu a exploatat la maximum virtuţile scenei turnante. A compartimentat-o astfel încât să îi dea posibilitatea de a individualiza şi esenţializa fiecare dintre perioadele în care se petrece acţiunea piesei. Lari Giorgescu şi Dorin Andone sunt doi spărgători simpatici, defel înrăiţi, ba chiar sensibili. Şi unul, şi celălalt au ajuns să fure cam pe neaşteptate, cam à contre coeur. O fac destul de neprofesionist, vorbesc mult şi mai-mai aş zice că ar fura puţin dacă nu le-ar cădea bani din cer. Nu pot să îşi înfrângă sentimentele şi emoţiile atunci când îşi amintesc de viaţa lor „de dinainte”. De dinainte de a deveni briganzi. Carmen Ungureanu e, mai întâi, o îndrăgostită nevoită să îşi tempereze sentimentele, pe urmă o mamă aparent severă care speră în zadar că va salva pianul şi va face din Lae pianist. Eduard Adam îl joacă pe Manole, tânărul la început parcă-parcă păcălit de pretinsul „ideal comunist” şi de imboldurile sale mobilizatoare. De care uită îndată ce a simţit primele semne ale iubirii. Teodora Mareş (Elefteria) şi Armand Calotă (Dimitrie) interpretează cu căldură şi emoţie doi oameni cu stare din alte vremuri care ajung să cunoască prigoana comunistă. Fulvia Folosea (Elena) are prospeţimea specifică vârstei, fapt care, în cazul de faţă, constituie un avantaj. Ioan-Andrei Ionescu semnează profesionist o scurtă trecere prin scenă în vreme ce Florina Cercel, care, chiar în ziua în care am văzut eu spectacolul, a împlinit 72 de ani, ne-a arătat că are pe mai departe temperamentul vulcanic şi forţa creatoare ce au ajutat-o ca acum aproape 30 de ani să facă o de neuitat Vassa Jeleznova.
Ion Caramitru a asigurat şi ilustraţia muzicală a spectacolului. Materia ei principală e dată de pagini celebre semnate de Chopin, Schumann, Şostakovici, Mozart, Johann Strauss. Pagini a căror frumuseţe e profund, drastic bruiată de amatorismul cântecelor „patriotice şi muncitoreşti”, aşa cum au fost Răsună valea şi Sunt student şi brigadier. Simboluri ale unei epoci care nu s-a mulţumit doar să ne bruieze vieţile. Pe ale unora dintre noi le-a distrus de-a dreptul.
Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti- DUMNEZEU SE ÎMBRACĂ LA SECOND HAND de Iulian Margu;
Regia şi ilustraţia muzicală: Ion Caramitru;
Scenografia: Maria Miu;
Lighting design: Chris Jaeger;
Consultant muzical şi interpret: Mihai Ungureanu;
Cu: Lari Giorgescu, Dorin Andone, Carmen Ungureanu, Teodora Mareş, Armand Calotă, Fulvia Folosea, Eduard Adam, Ioan Andrei Ionescu, Florina Cercel, Theodora Calotă, Viorel Florea, Andrei Răzvan Călin;
Data reprezentaţiei: 28 ianuarie 2015
Se încarcă comentariile...
