Cum au devenit infractoare şi cine sunt ele...

FOTO TNB/Florin Ghioca

Cum au devenit infractoare nişte fete strânse cu uşa de situaţia lor materială, dar mai ales cum s-a pus la cârma afacerii cu prostituate o femeie cumsecade ca Dorina, eroina piesei „Noii infractori“, aflăm din spectacolul montat la Teatrul Naţional Bucureşti după acest text al Ednei Mazya de Ion Caramitru, în calitate de regizor.

Fireşte, cu toţii am tresărit auzind numele autoarei, cu amintirea spectacolului Jocuri în curtea din spate preluat de Teatrul Act de la UNATC, unde Bobi Pricop desluşise în piesa autoarei israeliene un mesaj puternic focusat pe lumea adolescenţilor unde se petrece şi cazul de viol... în joacă din piesa cu pricina. Tema o preocupă pe autoare, o adevărată militantă pentru drepturile omului, şi ale femeii în mod special, interesată teoretic şi practic (prin scris) de zonele gri ale societăţii unde între altele, oamenii încearcă să se descurce, să fie „creativi“ pentru a supravieţui, uneori cu preţul unor compromisuri dureroase. E şi cazul personajului  din piesa de la Naţional, o femeie cumsecade, energică şi întreprinzătoare, aproape cap de familie în casa unde se trăieşte cam pe deasupra, adică superficial, fără simţ practic şi grija zilei de mâine, care ar fi mai mult decât justificată în cazul lor. Cu alte cuvinte n-o prea duc pe roze, situaţie ignorată de mai toţi care-şi permit extravaganţe pentru că Dorina se zbate să ţină corabia la suprafaţă. Cam obosită de mofturile familiei ei de răsfăţaţi, ale fetei celei mari, o aventurieră cu veleităţi de scriitoare, ale băiatului a cărui căsnicie nu merge pentru că nu e suficient finanţată (când primeşte bani de la mama pentru o excursie lucrurile se repară) de o mamă/bunică abulică şi capricioasă şi în fine de un soţ nepăsător, care finalmente e ţinut în slujbă de nevastă, care-i plăteşte pe ascuns patronului pentru ca acesta să nu afle că e şomer (!!), Dorina caută o ieşire din situaţie.

Pe o bancă în parc, noaptea o întâlneşte pe Naomi, o prostituată, care o atrage într-o aventură deloc potrivită cu firea şi concepţiile blândei Dorina. Şi aici e sursa comicului în această tristă - în fond - poveste de viaţă, în situaţiile ivite din stângăciile Dorinei devenită infractoare în propria casă care-şi schimbă în mod ilicit destinaţia. Modul în care Virginia Mirea, împrumutată de la Teatrul de Comedie pentru acest rol, face acest transfer de identitate cu unicul scop de a-şi salva familia de la dezastru financiar e în acelaşi timp fermecător şi plin de miez. Actriţa salvează rolul de la derizoriu jucând cu dezinvoltură duplicitatea situaţiilor în care eroina trebuie să evolueze, producând uneori umor involuntar. Ştie să-şi mascheze candorile care-i sunt proprii cu ţinute semeţe, autoritare, împrumutate de la noul său rol în societate, adică se înfurie fără să fie crezută şi gafează la tot pasul când vrea să pară stăpână pe situaţie.

Gama registrului comic al actriţei e largă. Umorul ei e special, având spontaneitate, dar şi ieşiri controlate de subtext, de îngândurări melancolice, demne de o comedie lirică. Aici intră şi finalul în care o vedem resemnată în uniforma deţinutei, a vinovatului fără vină, care-i obligă pe cei din jur să o redescopere pe adevărata Dorina. În preajma ei, lumea pestriţă a personajelor piesei aparţine unei alte realităţi, mai degrabă ficţionale, pentru că dacă problema există şi observaţiile autoarei sunt judicioase, modul în care trec din viaţă pe scenă urmează evident legile comedie. Aşa încât evoluţia fetelor care traversează în pas de dans (coregrafia: Florin Fieroiu) casa elegantă a Dorinei (scenografia: Florilena Fărcăşanu Popescu) e tratată operetistic, fiecăreia dintre ele alocându-i-se un profil cât mai exiting, ieşit din obişnuit, excentric.

Lui Naomi în interpretarea Ilenei Olteanu îi e rezervată partea leului, având în vedere şi aptitudinile coregrafice ale actriţei. Pe de altă parte, dezinvoltura, aplombul prin care-şi personalizează apariţiile scenice în general actriţa devin aici atuuri ale personajului salvându-l de la vulgaritate. Diana Sar  aleargă pe un culoar asemănător în limitele unui rol mai restrâns, iar Cosmina Olariu, cea de-a treia fată reciclată în direcţia noii infractionalităţi, are misiunea de a susţine morala de voie, de nevoie şi o face cu brio. Familia Dorinei e şi ea diversă. La masa duminicală, rolul de pater familias revine de drept tatălui. Andrei Finţi, într-o excelentă formă artistică, accentuează profitabil pentru spectacol zăpăceala acestui  familist caraghios, fără principii şi griji, generos pe banii altora. Teodora Mareş e scriitoarea care ne vorbeşte din dreptunghiul televizorului la ora întâlnirii pe Skype, prima şi cea din urmă profitoare a situaţiei. Actriţa o portretizează inteligent în zona unei categorii de personaje cu statut social de conjunctură, dezorientaţii pe picioroange şi cârje (aici acestea fiind reprezentate de mama - Dorina). Din aceeaşi categorie fac parte şi ceilalţi doi membrii ai familie, zgomotosul Ylai (Silviu Biriş) şi aferata lui soţie (Afrodita Andone).

Fabuloasă în interpretarea venerabilei Alexandrinei Halic, invitată în spectacol, Ana rămâne unul dintre cele mai simpatice personaje ale spectacolului prin aburul de inefabil pe care-l aduce în scenă această bunicuţă vag amnezică, aiurită, plină de hachiţe şi cochetării anacronice.

Pendulând între intenţiile de a descoperi în piesa Ednei Mazya dramatismul problemei pusă de autoare şi forma comică pe care spectacolul o dezvoltă exploatând quiproquourile din text, Noii infractori se anunţă ca un nou succes al stagiunii la TNB.