Dan Condurache, la 65 de ani: „Actoria e ca o cursă de maşini pe teren accidentat“
0
Actorul Dan Condurache, care împlineşte miercuri 65 de ani, spune că „munca unui actor e ca o cămaşă de forţă” şi că tinerilor de azi le lipseşte „graţia, eleganţa,farmecul şi umorul”
Text de Loreta Popa
Născut la 26 iulie 1952, la Dorohoi, Dan Condurache acordă rar interviuri şi are un talent aparte de a te dezarma, de a-ţi pune beţe în roate.
Dan Condurache stăpâneşte la perfecţie arta de a se lăsa pătruns de esenţa personajului pe care îl interpretează până la a deveni într-atât de familiar, încât să se simtă liber în el. Iubeşte scena pentru că este un spaţiu vrăjit, care dă puterea de a exista celui ce o slujeşte cu credinţă. Scena nu lasă loc îngândurărilor, nici nu oferă tihnă tabieturilor.
Când şi-a anunţat părinţii că vrea să devină actor, deşi urma un liceu cu profil real, aceştia au vrut să vadă dacă are talent: „În clasa a X-a, mama şi tata m-au trimis la doamna Paule Sybille, care mi-a spus că trebuie să mă maturizez încă puţin. La ea în bloc, căutând soneria, am atins două fire electrice şi m-am electrocutat. Cred că a fost un semn. În clasa a XII-a am ajuns la domnul Mihai Dogaru, care m-a pregătit pentru examenul de admitere. După prima probă am ieşit cu hârtia pe care scria «Admis». Odată intrat în jocul ăsta, nu mai poţi ieşi, viaţa ta nu îţi mai aparţine”, recunoaşte Dan Condurache.
Coleg cu Mălăele, în facultate
A terminat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, promoţia 1975, avându-l printre colegi pe Horaţiu Mălăele. De atunci până-n prezent este actor al Teatrului Mic din Bucureşti. Dan Condurache face parte din categoria actorilor care nu se închid emoţiei. Se recompune şi revine în scenă aidoma păsării Phoenix. Atât de fragilă şi, în acelaşi timp, atât de puternică poate fi viaţa pe scenă.
În spatele liniştii trebuie să existe o mare nelinişte. Contrastul trebuie să funcţioneze. A avut profesori speciali, care se străduiau să aibă grijă de studenţii lor. În multe feluri. I-a păstrat în memorie. Din păcate, mulţi nu mai sunt printre noi. „Erau nişte oameni de toată isprava. Puteau să facă actori şi dintr-o trestie, singura condiţie, esenţială, fiind că aceasta trebuia să gândească. Nu toţi din generaţia noastră au ajuns mari actori, dar ei, ca pedagogi, au fost unici. Unici!
„La forţa pe care o are azi informaţia, la viteza cu care ea poate ajunge azi la cineva, tinerii ar trebui să fie mult mai informaţi. Din păcate, e invers: cu cât tehnologia ajută mai mult, cu atât nu mai interesează pe nimeni mai nimic”, spune actorul.
Teatrul radiofonic, de exemplu, a fost şi rămâne un reper. S-a spus că nu mai are ascultători, că numai orbii şi bătrânii mai ascultă, dar nu este adevărat. Oamenii îşi doresc să asculte spectacole bune, cu voci de referinţă. Mă leagă multe amintiri de teatrul radiofonic, mai ales că acasă, la Dorohoi, ascultam foarte mult. Teatru pe viu nu aveam unde vedea. Veneau rar trupe. Nici acum nu e o sală de teatru în Dorohoi, nici măcar o casă de cultură în care să poţi pune minimum de decor. În Dorohoi era un aer de provincie plăcut. Cred că nu am plecat niciodată de acolo. Nu poţi să te rupi cu totul de locul în care te-ai născut”, mărturiseşte actorul.
Actor al Teatrului Mic
A stat un an pe banii părinţilor, apoi a dat concurs la Teatrul Mic şi a intrat în legalitate. A debutat pe scenă cu „Nu suntem îngeri” a lui Paul Ioachim şi „Galileo, Galilei“ de Umberto Eco.
„E o profesie absurdă uneori, actoria, dar a rămâne îndrăgostit de ea presupune să faci eforturi, uneori imposibile. «Este o profesie a umilinţei, stimaţi colegi» – spunea profesorul Cotescu – «a umilinţei până la limitele insuportabilului. Doar după ce te-ai umilit cumplit, abia apoi poţi să te luminezi cu lumina de pe scenă!»”, mărturisea actorul. Ce le lipseşte actorilor astăzi? „Graţia, eleganţa, farmecul, farmecul şi iar farmecul, dar şi umorul”, mai spune Condurache.
De la profesorii săi a învăţat că actorul nu trebuie să uite niciodată că prima acţiune umană, atât cronologic, cât şi ca importanţă, este gândul. Că în afara gândului noţiunile de acţiune şi se expresie se pulverizează. Actoria e un tărâm al căutărilor extrem de periculoase.
„Eu aş sfătui puţină lume să îmbrăţişeze profesia mea. Percepţia că meseria asta e ca o sărbătoare este greşită. Meseria asta ucide în multe feluri. Ucide când joci puţin, dar şi când joci mult, când nu joci deloc, dar şi când joci mediu, când joci prost. Este o profesie îngrozitoare, care ucide cercul prietenilor, familia şi într-un final pe tine. Cred că meseria asta e ca o cursă de maşini pe teren accidentat. Munca unui actor e ca o cămaşă de forţă. După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar să o iei de la capăt”, afirmă Dan Condurache.
Se încarcă comentariile...
