De ce ea?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din când în când, cu o periodicitate capricioasă, Radu Afrim revine la titlurile din marea literatură dramatică şi nici una dintre aceste reveniri nu trece neobservată. Căci readuce în discuţie, iar discuţia nu este nicidecum una chiar foarte calmă, relaţia pe care regizorii de azi o au sau ar trebui să o aibă cu respectiva dramaturgie.

Mai exact, care sunt limitele libertăţii pe care şi-o autoasumă faţă de marile texte şi cum suportă acestea respectiva libertate. O relaţie şi o libertate care în cazul lui Afrim nu sunt nicidecum previzibile. Cu atât mai puţin convenţionale, indiferent dacă dramaturgul reevaluat şi foarte adesea „recondiţionat” e Shakespeare, Cehov, Lorca, Sebastian sau Ibsen, ca să îi numesc doar pe acei mari creatori de literatură destinată scenei cu care regizorul şi-a dat întâlnire în ultimii zece- cincisprezece ani. Întâlnirile menţionate mai sus nu s-au terminat niciodată fără urmări, au provocat controverse. S-a întâmplat chiar ca respectivele controverse să se internaţionalizeze, aşa cum a fost cazul spectacolului cu Trei surori de la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. Văzută la Bucureşti şi comentată la Londra de Michael Billington, montarea, dar mai ales cronica au pus pe jar nu doar criticii de teatru, ci şi vârfuri ale inteligenţei româneşti a căror relaţie cu Thalia, zeiţa nu actriţa, îmi era până atunci necunoscută.

Spectacolul cu Femeia mării de Ibsen, pus în scenă de Radu Afrim la mijlocul anului 2014 la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, nu a avut şansa de a fi văzut de nici una dintre marile personalităţi al criticii teatrale internaţionale. Cum marile nume ale criticii autohtone nu au fost poftite la premiera ieşeană şi cum spectacolul nu a fost selecţionat ­– et pour cause-  la ediţia din anul 2014 a Festivalului Naţional de Teatru s-a scris foarte puţin despre el. Nici măcar criticii ieşeni nu au prea făcut-o, mie cel puţin nefiindu-mi cunoscute decât două cronici. Care emit opinii situate la antipozi.

image

Prima dintre aceste cronici, doctă, savantă, cu numeroase referinţe la bibliografia Ibsen, cu elanuri literaturizante, părea a lăsa impresia că spectacolul ar fi unul cel puţin interesant. Cea de-a doua pornea de la „nesiguranţa” simulată a semnatarului, care îşi începea comentariul prin a se întreba dacă s-a aflat ori nu s-a aflat în sală atât de îndepărtată de scrierea norvegului părându-i-se abordarea afrimiană. Prima şi aproape singura dovadă palpabilă că Radu Afrim chiar a înscenat Femeia mării era pentru semnatar existenţa caietului de sală pe care îl primise înainte de începerea spectacolului. Nu-i vorbă, mai apoi, criticul formula multe, foarte multe reproşuri la adresa montării. Care acum, după ce am văzut şi eu spectacolul, nu mi se par nicidecum neîntemeiate.

Dacă ar fi să imit un pic felul în care şi-a început cronica mai tânărul şi bătăiosul meu confrate, aş putea să spun că probabil singura dovadă că Femeia mării, aşa cum e ea jucată pe scena Naţionalului ieşean, are o anumită legătură cu Femeia mării, piesa scrisă de Ibsen în 1888 la Műnchen, constă în faptul că, la un moment dat, unul dintre personaje, pare a avea în mână o carte. Care seamănă, ca prezentare grafică, cu cele din seria în care au fost publicaţi, prin anii 60 ai secolului trecut, mulţi dintre marii clasici ai dramaturgiei universale.

Altminteri, ordinea teatrală care o aduce ori intenţionează să o aducă pe scenă Radu Afrim are foarte puţin în comun cu cea propusă de dramaturg. Nu e vorba aici doar despre modernizare, contemporaneizare sau esenţializare, operaţii de pe urma cărora a rezultat un spectacol extrem de concentrat ce nu durează nici măcar 90 de minute. Ci despre faptul că regizorul se arată destul de puţin interesat de povestea principală, cea a relaţiei complicate dintre Wangel, Elida Wangel şi bărbatul de care e obsedată aceasta. O problemă pe care, contrar textului, spectacolul o lasă nesoluţionată. Afrim se dovedeşte mult mai preocupat de cei din jurul lui Wangel şi al soţiei sale. Oameni bizari, oameni plicticoşi, oameni caraghioşi, oameni de trop, oameni luaţi în răspăr de viziunea regizorală. Care viziune nu e defel tandră nici cu Wangel şi, de fapt, nici nu avea cum să fie, dar nici cu Ellida sau Elida, cum e transcris numele personajului principal feminin în caietul de sală. Un personaj care în spectacol nici nu mai este chiar atât de principal precum l-a făcut să fie Ibsen. Poate mai puţin din vina actriţei ce ar fi trebuit să îl interpreteze (Irina Răduţu Codreanu), cât mai mult din voia regizorului. Care a făcut din piesa cu final optimist a lui Ibsen o giumbuşlucăreală consumată preponderent într-o bucătărie ultramodern utilată.

Spectacolul se prezintă ca o suită de imagini frumoase zămislite graţie eforturilor reunite ale directorului de scenă, ale scenografei Alina Herescu  şi ale semnatarilor video-design-ului, Andrei Cozlac şi Iustin Şurpănelu. Imagini îndrăgostite de ele însele, de retorica lor şi, pe cale de consecinţă, total indiferente la conţinut. Un conţinut pe care jocul actoricesc nu a putut să îl asigure fiindcă tare mă tem că celor aflaţi pe scenă – Ionuţ Cornilă (Wangel), Irina Răduţu Codreanu (Ellida), Dumitru Năstruşnicu (Arnholm), Cosmin Maxim (Un străin), Andrei Sava (Hans), Ada Lupu (Hilde) şi Ana Apetrei (Bolette)- nu le-a fost şi nici nu le este nici acum chiar foarte clar ce joacă. Şi aceasta fiindcă şi lor, şi spectatorilor nu le este deloc limpede de ce s-a oprit Radu Afrim asupra acestei piese ibseniene atât de puţin jucată la noi şi de ce a ales să o monteze cum a montat-o. Şi ce a vrut să spună prin felul în care a montat-o.

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi- FEMEIA MĂRII după Henrik Ibsen

Regia: Radu Afrim;

Scenografia: Alina Herescu;

Video design: Andrei Cozlac , Iustin Şurpănelu;

Cu: Ionuţ Cornilă, Irina Răduţu Codreanu, Dumitru Năstruşnicu, Cosmin Maxim, Andrei Sava, Ada Lupu, Ana Apetrei;

Data reprezentaţiei: 4 martie 2015     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite