Fals jurnal de ieri şi de azi. Tragicul sfârşit al Teatrului sărac

Conservator, recunosc, n-am fost niciodată convins de Teatrul sărac. Am admirat fantezia care a condus şi la o aşa-zisă estetică a Teatrului sărac, am considerat-o, însă, rezultatul sforţării dramatice a artiştilor de a înfrunta sărăcia condiţiilor la care erau obligaţi de o societate indiferentă faţă de orgoliul lor de a sluji arta în care credeau şi de a supravieţui artistic dar, fireşte, neapărat şi material.

Prima dată am luat act de rigorile sărăciei Teatrului sărac la Amsterdam în urmă cu foarte mulţi ani, invitat să văd o reprezentaţie a unui spectacol devenit apoi celebru, semnat de Andrei Şerban şi desfăşurat într-un fel de cort şi acela improvizat.

Am considerat cel puţin excentrică ambiţia unor regizori şi actori de teatru de a muta pe scenele lor profesioniste argumentele estetice ale Teatrului sărac.

Am auzit, şi la noi, despre spectacole de teatru desfăşurate în bazine cu apă, în hangare uzinale improprii totuşi, în spaţii aşa-zis neconvenţionale, unele direct absurde şi pândite de risc şi pentru artişti şi pentru spectatori.

Astăzi, trăim deocamdată în România sfârşitul tragic al Teatrului sărac.

Artişti de teatru, de muzică, de dans, de pantomimă, de cabaret, de concert simfonic, de cor, etc., etc., sunt obligaţi să suporte şi sărăcia condamnabilă a interesului administraţiei faţă de faptul de cultură care a împins procesul sărăcirii Teatrului sărac în tragedie, în holocaust ! Se joacă teatru şi se dau concerte în sufragerii, pe coridoare, în ganguri, în hangare, în subsoluri, n-au rămas ,,neînchiriate’’ decât subsolurile Bucureştiului în care vieţuiesc aurolacii.

Administraţia şi clasa politicianistă prinsă într-o nesfârşită bătălie pentru ciolan ocroteşte dacă nu direct, atunci, măcar indirect, acest marasm care s-a transformat, nu e de mirare şi într-o sursă de corupţie, pentru că se ,,plătesc’’, sigur, peşcheşuri undeva, mai jos sau mai sus, în administraţie. Aprobările unor astfel de spaţii improvizate, aprobările sau închiderile de ochi în faţa absurdului perfid, periculos, pândit de dezastru, de moarte, dar cum s-a ajuns la noi, se ,,plătesc’’ şi se câştigă de pe urma oricărei ,,întreprinderi’’ comerciale cu arta dubioase, chiar la vedere.

Casele de cultură existente sunt nesupravegheate profesionist şi responsabil; se vând la negru anexele lor - vezi Casa de Cultură de la Constanţa golită de activitate, dar din subsolurile ei pline de ,,activitate’’ străbatea în noaptea de sâmbătă spre duminică un fum negru încât au trebuit să intervină pompierii... Căminele culturale din sate, şi sunt  cu miile, nu mai sunt ale nimănui, nu ştiu care mai e rolul ministrului Culturii condus altfel de un fiu de preot şi de învăţătoare, absolvent de Teologie, pe care nu l-am văzut coborând în lumea satului din care s-a tras.

Lăcaşuri importante dintre cele de cultură sunt lăsate la voia consiliilor locale angajate şi ele, măcar unele, din ce se vede la televizor toată ziua, în bătălia nefastă pentru ciolan.

Nu există ambiţia guvernului de a consacra un Program naţional al culturii spectacolului.

Până şi Biserica, atât de ajutată totuşi de stat, greu se mai coboară printre credincioşi.

P.S.:   Exact ca în povestirea ţărănească ironic pedepsitoare, preotul nostru creştin a venit la locul ultimei tragedii nu ,,a treia zi după Scripturi’’, ci a patra. Dar chiar a patra zi!